Mărturisesc ca nu vă pot spune nici acum prea multe despre spectacolul cu Don Giovanni de Mozart, cea mai recentă premieră de pe scena de la Volksoper din Viena. Şocul întâlnirii cu producţia semnată de Achim Freyer este mult prea mare şi apele se decantează greu. Din imagini trunchiate insă încerc să vă sugerez câte ceva astfel încât dezorientarea mea să fie justificată şi iertată. Element principal de decor: o masă lungă şi mare acoperită cu veselă supradimensionată care este, succesiv, dusă şi adusă din/în scenă de către maşinişti. Amplasată pe o suprafaţă rotitoare, masa poate sugera, pe rând, acele unui ceasornic marcând trecerea nepăsătoare a timpului, o ascunzătoare - multe personaje dispar des sub faldurile generoase ale feţei de masă -, un spaţiu de petrecere, acul unei busole după ale cărei mişcări poţi, dacă doreşti, să te orientezi… Să te orientezi dar... spre ce?! Achim Freyer este un veteran al artei păpuşeritului. Mişcările limitate şi feţele împietrite ale marionetelor l-au determinat pe creatorul format la şcoli înalte de regie de teatru - a fost elev preferat de Berthold Brecht -, design vestimentar şi pictură să încerce să încarce puţinul de care dispune cu înţelesuri şi forţe maxime, reale sau mai degrabă ireale, în ideea că nu sunt acolo dar totuşi le vezi sau, mai exact, eşti somat să intuieşti, să presupui, să presimţi un "ceva", chiar dacă acel "ceva" nu există.

În fiecare personaj, Achim Freyer doreşte să pună alături, într-o armonie pe care o vede - doar el! - perfectă, culorile, delicateţea, expresivitatea, vioiciunea muzicii lui Mozart cu grotescul unor apariţii fantomatice, cu trăsături îngroşate, fără mimică, fără comunicare între ele, în plutiri haotice. Mă obsedează apariţia lui Don Ottavio, un balon uriaş şi diform gonflat la maximum, deasupra căruia apare un cap minuscul încadrat de plete albastre-cerneală!

Don Giovanni poartă un costum de muschetar din dotarea căruia face parte o pereche de mănuşi roşii ca sângele şi lungi până la coate. Mişcările personajelor sunt limitate la trei pe care le repetă la nesfârşit, exasperant, fără legătură cu acţiunea sau textul. Don Giovanni are şi el, în dotarea sa, doar trei gesturi: cântă graţios la o vioară inexistentă, îşi mângâie o barbă-cioc inexistentă şi ea şi îşi înalţă mâna dreaptă deasupra capului, ca şi cum ar duce o tavă. Mişcări lente, obsedante, enervante, mereu aceleaşi căci, ca şi restul personajelor, şi Don Giovanni este o... marionetă grotescă ce se mişcă prin scenă în cerc sau faţă-spate, doar... atât. Mai mult nu ar permite sforile cu care meşterul mânuieşte păpuşile.

Regizorul Achim Freyer oferă publicului o cheie: trebuie să învăţăm să auzim cu ochii! Nu mi-a folosit prea mult. Spectacolul său rămâne opac pentru mine. Totuşi am înţeles că totul, însăşi viaţa, este conceput ca un uriaş ospăţ la care mănânci sau eşti mâncat. Don Giovanni, deranjat de la cina lui, îl omoară pe comandor cu o furculiţă uriaşă. La final, tot el, Don Giovanni, este sfâşiat de foştii lui prieteni şi transformat într-un cârnat uriaş numit à la Don Giovanni şi servit în restaurantul Giovanni în care Leporello, conform indicaţiilor libretului mozartian, vine să îşi caute un nou stăpân.

Cât despre partea muzicală... orchestră bună, dirijor destul de şters (Jac van Steen), interpreţi cu reale calităţi sufocaţi însă de interdicţia oricărei mimici, a oricărui gest în afara celor trei oficial permise. Cânţi alb, nu vii de niciunde, nu te duci niciunde, nu dezvolţi nimic doar... pluteşti în scenă fără sens, mereu pe acelaşi traseu. Un ultim amănunt. Este unanim apreciată genialitatea libretului semnat de Lorenzo da Ponte. Fiecare cuvânt este plin de sens, bine plasat, în armonie perfectă cu muzica. Scris în original, în limba italiană. Ei, în spectacolul pe care încerc să îl comentez, in Don Giovanni se cânta amestecat în italiana şi în germană. Schimbarea de la o limbă la alta se face aparent fără noimă, în mijloc de propoziţie, uneori de la un cuvânt la altul. Îmi imaginez că nu le-a fost deloc uşor cântăreţilor o astfel de performanţă. Justificată cum? Motivată cum? Nu ştiu, nu am reuşit să îmi dau seama şi nimeni, niciunde, în niciun text scris, nu m-a lămurit.

Greu, foarte greu să redai, în aceste condiţii o partitură mozartiană - sau chiar orice altă partitură de teatru muzical. De aceea îi numesc cu deosebit respect pentru uriaşul efort depus, pe cei care au alcătuit distribuţia spectacolului pe care l-am urmărit vineri, 27 noiembrie pe scena de la Volksoper din Viena: Josej Wagner, Andreas Mitschke, Kristiane Kaiser, Jörg Schneider, Caroline Melzer, Mischa Schelomianski, Ben Connor şi Anita Götz. Datorită lor, din muzica lui Mozart s-a mai salvat ceva…