Spre finalul unui Festival de anvergură, aşa cum se cuvine la ediţia XL, Opera din Timişoara a oferit o nouă producţie cu Norma de Bellini, celebră creaţie readusă pe afişul teatrului după decenii, în viziunea lui Mario de Carlo, care semnează un "spectacol de autor", pentru că îi aparţin şi regia şi scenografia, ceea ce în principiu asigură unitatea concepţiei. Şi pentru un asemenea eveniment, directorul Corneliu Murgu - el însuşi interpret de forţă al rolului Pollione pe scenele lumii -, a dorit ca în distribuţie să se regăsească, şi de această dată, solişti din galeria internaţională, aşa încât rolul titular a fost susţinut de soprana Dimitra Theodossiou, aplaudată, de-a lungul anilor, şi în dificilul rol Norma, iar în Oroveso a apărut vestitul bas Roberto Scandiuzzi, invitat pentru a treia oară la teatrul liric timişorean, unde se simte excelent, încântat să evolueze în compania artiştilor teatrului-gazdă. Ideea de a pune în scenă opera de Bellini s-a născut în urmă cu câţiva ani, un prim pas fiind făcut prin prezentarea partiturii în concert, cu Nelly Miricioiu întrupând personajul central, în Adalgisa descoperind-o atunci pe mezzosoprana bulgară Mirouslava Yordanova, reluându-şi acum rolul care i se potriveşte şi în care părea că se simte bine; iar partener a fost, şi atunci, ca şi acum, tenorul Călin Brătescu, abordând solicitantul rol Pollione. Astfel, producţia avea toate "ingredientele" unui succes asigurat. Dacă glasul generos al basului s-a impus încă de la primele replici, împlinindu-se în actul final, cucerind prin timbrul cald şi prin frazarea belcantistă, dacă mezzosoprana a cântat frumos, cu îngrijire şi intenţii expresive bine reliefate, dar parcă mai reţinută sau mai prudentă ca altădată, soprana din Grecia a etalat o voce plină, amplă, marcată însă de trecerea timpului şi de dificultatea ţesăturii, parcurgând cu vizibilă preocupare scriitura în care capcanele există permanent, nu doar în coloratura bogată sau în acutele riscante, lăsând cumva în plan secund aspectele de ordin interpretativ, în timp ce tenorul a conturat, şi sub aspect vocal, un personaj mai puţin eroic, mai curând sensibil şi derutat de sentimentele pe care le nutreşte pentru Norma şi pentru Adalgisa, rezolvând cu acurateţe un rol cu numeroase probleme. La rândul lor, soprana Crina Vezentan (Clotilde) şi tenorul Remus Alăzăroae (Flavio) au cântat convingător şi au "intrat" realmente în "pielea" personajelor. Din punct de vedere vocal, şi relaţionarea soliştilor a fost echilibrată, glasurile s-au îmbinat şi s-au completat bine, dar sinceră să fiu aş fi aşteptat un plus de anvergură, de strălucire şi o explozie de temperament în momentele de înfruntare, de furie sau disperare ce abundă în partitură. În schimb corul (pregătit de Laura Mare) a avut şi aplomb şi incisivitate şi omogenitate, iar orchestra a realizat o coloristică diversă, permanent densă şi suplă, transparentă sau masivă, sub bagheta dirijorului David Crescenzi, care a reuşit să coordoneze cu mână sigură desfăşurarea întregului "aparat" muzical, adaptându-se şi unui tempo poate mai "aşezat" dorit de un solist sau altul, păstrând însă "linia mare" şi desfăşurarea alertă, cursivă, a discursului sonor.

În ce priveşte punerea în scenă, frapează prin atmosfera de poveste, cu elemente de fantastic sau dintr-o lume "de film" în special prin scenografie şi prin jocul de lumini. Un copac imens, cu crengi ciudate şi rădăcini seculare, constituie punctul central al decorului unic ce umple întreaga scenă, iar folosirea turnantei facilitează trecerea cursivă şi logică de la un tablou la altul, pentru că rotirea sa aduce în prim plan şi scorbura în care se află doar un pat pe care dorm cei doi copii (bine interpretaţi de Daria şi Luca Bădescu), revenind apoi la imaginea trunchiului imens - altar al druizilor. Şi totul este străjuit de liane ciudate, asemeni unor plete, iar în timpul ariei Casta Diva coboară o salbă de lumini interesantă, a cărei semnificaţie posibilă se atenuează însă prin faptul că rămâne permanent în decor, regăsindu-şi sensul abia în ultima scenă, când îmbracă totul în roşul rugului aprins, spre care se îndreaptă Norma şi Pollione. La deschiderea cortinei, impactul "de poveste" este extrem de puternic şi plastic prin culoarea difuză albastru-verde-turcoaz, transformându-se succesiv în tonuri diverse, completând cromatica straniilor costume ce se încadrează - se desprind sau se integrează - în ambianţa de efect. Mantii fanteziste, straie lungi, din fâşii, purtate de corişti - femei şi bărbaţi deopotrivă -, peruci împletite şi figuri acoperite cu vopsea ca de camuflaj, suliţe şi scuturi parcă din lemn, dar şi costumul negru purtat de "romani", rochiile albe sau oliv ale Adalgisei, cele grena sau albastru ale Normei, toate decoltate, cu braţele dezgolite, aşa cum sunt de altfel toate personajele - excepţie făcând Oroveso -, creează o compoziţie aparte, surprinzătoare dar atractivă pentru privire. Cred că totuşi luminarea fundalului în roşu de câte ori se vorbeşte despre dragoste poate fi eliminată, dând impresia unei explicitări cam puerile, ca şi întoarcerea cu spatele, în stop-cadru, a coriştilor, ca semn al oprobiului, în timp ce Norma îşi dezvăluie păcatul.

Sub aspect regizoral aşteptam o mişcare efectivă, nu doar intrarea şi ieşirea coriştilor sau schematismul mişcărilor personajelor, reduse la câţiva paşi sau la ridicarea mâinilor; nu am prea înţeles de ce Pollione îngenunchează în timpul scenei finale, mi s-a părut, de asemenea, destul de simplistă trezirea bruscă a copiilor care îşi îmbrăţişează mama şi... rămân nemişcaţi cât timp ea îşi cântă tristeţea, fără să le acorde atenţie. Sunt detalii care pot fi rezolvate, asigurându-se astfel şi un plus de varietate în relaţia dintre eroi, singurii care aduc ceva în acest sens fiind balerinii cu cele câteva atitudini războinice sau de invocare. Oricum, Norma este o operă destul de statică, dar dacă regizorul concepe relaţii credibile şi adaptate fiecărui moment, raportându-se la situaţii şi la replici, dacă pasiunea este permanent prezentă în izbucniri, înfruntări puternice, totul poate să devină intens şi captivant şi din acest punct de vedere.

Privit însă în ansamblu, spectacolul cu Norma a adus, în seara premierei, şi frumuseţea unei partituri celebre care cere grandoare şi surpriza unei lumi "din altă lume" în reprezentarea scenică şi nume din elita mondială şi glasuri ample, în parte marcate probabil (şi) de emoţie şi strădania lor de a se ridica la nivelul evenimentului şi derularea impecabilă - pentru că includerea unui asemenea titlu în repertoriu constituie, în sine, o provocare şi un câştig incontestabil pentru ansamblu, pentru public, pentru prestigiul unui teatru de reală cotă. Cu siguranţă va fi un succes constant, mai ales că există şi o a doua distribuţie, "a casei", extrem de promiţătoare, tânără şi... ardentă.