Tot drumul spre casă m-am întrebat ce m-a făcut să exclam: a fost o încântare, la finalul concertului susţinut de Gabriel Croitoru și Horia Mihail. Şi cum nu am reuşit să înţeleg, am derulat din nou filmul evenimentelor, în speranţa că voi găsi cheia până la urmă. Mai fusesem la Viişoara, cunoşteam poveştile fiecăreia dintre cele șapte dealuri care o înconjoară, poveşti care îi fac pe cei mici să facă ochii mari de uimire, când bunicii, zâmbind uşor pe sub mustaţă, mai înfloresc puţin legenda şi mi-a spus că poate asta să fie cauza, a opta legendă care tocmai se născuse. Sau poate era ceea ce se petrecea pe scenă. Un om, cîntr-o perfectă simbioză cu o vioară preţioasă și un altul, al cărui suflet parcă se mutase în pianul călător, vibrând împreună. Dar parcă nu era nici asta. Atunci, poate că era publicul, care şi el era un adevărat spectacol, pentru că părea că nici nu respiră, de teamă să nu piardă vreo notă.

Doar pe undeva pe la mijlocul sălii, o fetiţă blondă, cu un zâmbet pe feţişoară, de parcă tocmai primise cea mai frumoasă jucărie din viaţa ei, începuse să danseze pe scaun, molipsindu-i şi pe cei trei prieteni cu care venise la concert.

Dar cum nu am reuşit să desluşesc misterul, am început să întreb pe unul, altul, poate, poate mi-o da cineva o mână de ajutor.

Şi am început cu Gabriel Croitoru:

De fiecare dată când mergem cu acest proiect prin ţară avem parte de auditoriu diferit. E clar că am acoperit, în acești patru ani de când facem turneul "Vioara lui George Enescu la sate", multe zone geografice din România. Ce vroiam să spun că cel mai cald public sau cel mai receptiv este de cele mai multe ori, în zona transilvană. Şi asta mă bucură că, iată avem ocazia să presentăm acest minunat instrument și alături de el cumva, muzica, pe care o reprezentăm prin intermediul acestu proiect al Radio România. Eu cred că am avut un impact în seara asta. Sigur aș zice că proporţia este mai mare a celor cărora le-a plăcut faţă de cei care s-au plictisit. Unii au rămas până la sfârșit din plăcere sau alţii, cum să spun, le-a fost rușine să iasă, poate, alţii, din contră, pe măsură ce s-au plictisit, s-au ridicat și au ieșit. Dar aceia au fost puţini.

Am continuat cu Horia Mihail:

Este, în primul rând, un lucru care ţine de chimia noastră și în al doilea rând, de experienţa pe care o avem Cântăm deja de zeci de ani, iar faptul că aţi remarcat că ne completăm unul pe celălalt, nu poate decât să mă bucure, mai ales având în vedere faptul că, noi comunicăm la un nivel, aș îndrăzni să spun, superior, deoarece nu repetăm foarte mult.

Publicul de aici cum ţi s-a părut?

Un public foarte ascultător, un public interesat de ceea ce am făcut, extremde civilizat și entuziast la sârșit.

Ce înseamnă un public ascultător?

Au stat cuminţi și au ascultat ceea ce am cântat.

Ai senzaţia că au și înţeles?

Nu-i vorba de a înţelege ceea ce cântăm. Ceea ce facem noi este un limbaj și care nu are cuvinte, litere, silabe, deci este un limbaj al muzicii, este o energie pe care o transmite. În momentul în care spui cuiva că îl iubești, nu cred că acel om trebuie să înţeleagă acel lucru, ci trebuie să simtă acel lucru.

Parcă începeam să înţeleg ceva, dar tot mai aveam nevoie de lămuriri:

V-a plăcut?

- A fost excepţional. De la Cluj am venit. Am aflat într-o secundă și într-un minut am fost în Viișoara.

- Profităm cât putem de seri din acestea, liniștite, uităm.

Ţi-a plăcut concertul din seara aceasta?

- Da.

De ce?

- Era frumos. Vioara.

- Mi-a plăcut foarte mult. Avem ocazia foarte rar din păcate. Au fost extraordinari și muzica live este mai deosebită decât la televizor sau la radio.

- Deosebit. Sublim, într-adevăr.

Sunteţi din Viișoara?

- Din Câmpia Turzii și am auzit și am venit.

V-a plăcut?

- Da, foarte mult.

Ce ţi-a plăcut cel mai mult?

- Dansul spaniol.

- Mie mi-au plăcut la nebunie. Serios. Așa m-a liniștit. Şostakovici, asta mi-a plăcut cel mai mult.

- Muzica compozitorului spaniol, mi-a plăcut foarte mult. A rezonat cu sentimentele mele, să spun așa.

- Păi, nu mi-a plăcut fiindcă a fost cam lungă și nu îmi plac muzicile de vioară lungi.

- Mie, da. Mi-a plăcut muzica, în primul rând.

- M-a fermecat vioara. O acustică perfectă, într-o sală neamplificată. Se vede că e în 1731, deci e o vioară așa de preţioasă, pentru că a rezistat atâta timp și cântă din ce în ce mai bine.

Nu știu dacă acesta era secretul, dar știu că după ce am ascultat înregistrările, mi-am spus, ei bine, Gabriel și Horia, nu știu eu foarte bine ce v-aţi propus cu proiectul acesta, dar dacă ai făcut o fetiţă să danseze ca un spic în bătaia vântului, aţi reușit. Iar asta înseamnă că e o toamnă, nebun de frumoasă.