Mereu mai bogat în oferte muzicale, Festivalul "Enescu şi muzica lumii" ce are loc, în fiecare lună august, la Sinaia, s-a diversificat ca structură în ultimii ani, directorul artistic Marin Cazacu incluzând, pe lângă seri camerale, şi concerte simfonice susţinute de către orchestrele alcătuite din tineri sau chiar din adolescenţi, "născute" în acest cadru, invitând totodată ansambluri similare din alte ţări europene, aşa cum a fost, de această dată, Wiener Jeunesse Orchester, revenind în România pentru un turneu la Cluj, Sinaia, Bucureşti.

Firesc, sala Casino-ului a fost asaltată de publicul dornic să asculte o formaţie care, de peste patru decenii, constituie un reper important în viaţa muzicală din Austria şi nu numai. Un aspect interesant a fost alcătuirea programului din lucrări de secol XX, parte destul de puţin cântate la noi, cu o cotă de atractivitate sporită mai curând pentru muzicieni sau pentru melomanii împătimiţi. Dar pentru început am ascultat secvenţe orchestrale din Candide de Bernstein, spumoasa partitură în care speram să regăsesc ceva din strălucirea şi umorul ce caracterizează creaţia autorului sau acel feeling propriu muzicii americane, paginile în principiu cuceritoare fiind parcurse cu acurateţe şi precizie a atacurilor sau a combinaţiilor instrumentale. Şi am remarcat pe de o parte sunetul amplu, rotund şi dens al ansamblului, iar pe de altă parte opţiunea dirijorului Herbert Bock de a păstra derularea muzicală în cadrul strict impus prin tactarea măsurii şi indicarea precisă a intrărilor; o concepţie regăsită apoi în acompaniamentul celor Şapte cântece de Berg, păstrând permanent o intensitate estompată, bine realizată de instrumentişti, lăsând în prim plan linia solistică pe care soprana Ursula Langmayr a rezolvat-o corect, vădind o specializare în maniera de cânt specifică scriiturii germane, deschizându-se în acut, apelând şi la un semi-parlato convenabil mai ales în grav, fără o diferenţiere pregnantă între lieduri.

Punctul "forte" al serii a fost, cu siguranţă, Simfonia nr. 4 de Mahler, binecunoscută publicului în versiuni adesea de referinţă, aşteptând, şi de această dată, reliefarea frazelor generoase, desfăşurări încărcate de poezie, de graţie rafinată sau explozii impresionante. Şi încă o dată am constatat că marea muzică rămâne superbă prin ea însăşi, indiferent de modul de tratare a partiturii pe care concepţia dirijorală şi calitatea orchestrei o poate pune în valoare printr-o reală interpretare sau o lasă, pur şi simplu, să "curgă", respectând cele notate pe portativ. Mahler este unul dintre compozitorii emblematici ai Vienei şi unul dintre cei mai iubiţi creatori, astfel încât era firesc să aşteptăm ca oaspeţii din capitala Austriei să "simtă" şi să redea întreaga vibraţie şi trăire interioară cuprinse în monumentala lucrare. Desigur, orchestra a sunat dens şi a cântat cu rigoare şi acurateţe, dar cu o anume "obiectivare" determinată probabil de faptul că dirijorul a rămas fidel modului de exprimare din prima parte, urmărind atent coordonarea ansamblului, construcţia clară, fără o subliniere a diversităţii coloristice sau expresive care, de obicei, încântă; muzica "te duce" spre asemenea sublinieri, "cere" planuri contrastante, o sensibilitate şi o anvergură aparte, dar încă o dată am constatat că nu întotdeauna interpretarea constituie o prioritate. În secţiunea finală, soprana a susţinut în aceeaşi manieră intervenţiile solistice, integrându-se astfel viziunii generale corect-rezervată.

Frumuseţea Simfoniei şi entuziasmul celor care, încercând să se apropie de înţelegerea unor opusuri foarte speciale şi să se bucure că ascultă oaspeţi vienezi, au determinat aplauze intense, răsplătite în bis cu uvertura la opereta Liliacul de Strauss care, spre surprinderea multora, încă de la primele măsuri a sunat… cu totul altfel, cu vervă şi strălucire, semn că disponibilitatea orchestrei de a cânta suplu şi expresiv se relevă din plin atunci când dirijorul solicită asemenea repere. Pentru că a fost evident faptul că disciplina este trăsătura esenţială a Wiener Jeunesse Orchester, iar implicarea interpretativă se face simţită doar în măsura în care cel aflat la pupitru permite. Sunt date pe care, probabil, le vor observa şi spectatorii care, diseară, vor asculta, la Ateneu, acest program - sau poate va suna… altfel?...