Una dintre cele mai îndrăgite operete compuse de Johann Strauss-fiul - O noapte la Veneția - s-a jucat, ani la rând, pe scena Teatrului de Operetă bucureștean, dar a dispărut demult de pe afiș, soliștii și iubitorii genului păstrând doar nostalgia și amărăciunea dispariției numeroaselor creații care, altădată, încântau publicul.

Și poate nu este întâmplător faptul că soprana Daniela Vlădescu, apreciată interpretă a personajelor pline farmec imaginate de Strauss sau Kalman sau Lehar chiar la Opereta cândva strălucitoare, a dorit, în calitatea sa de manager general al Teatrului de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța, să readucă în circuit acea partitură, programând premiera în plină vară poate cu gândul că și turiștii aflați pe litoral se vor bucura de reîntâlnirea sau de descoperirea muzicii, a eroilor și farselor ce abundă în plin carnaval venețian.

Pentru a monta lucrarea a fost invitat regizorul bulgar Mario Nikolov, cel care anul trecut a sosit la Constanța cu câțiva soliști pentru a prezenta un concert agreabil, iar acum a lucrat cu ansamblul teatrului-gazdă, "ridicând" spectacolul într-un timp destul de scurt. Concepția sa implică multe momente de dans, așa încât coregraful Mihai Mândruțiu a imaginat numeroase astfel de secvențe, în care evoluează, firesc, balerini, dar și soliști vocali care, în seara premierei, au dovedit un real talent și disponibilități remarcabile (și) ca actori, uneori solicitați să danseze, să alerge sau să stea în poziții extrem de incomode în timp ce cântă.

Cred că, din punctul de vedere al mișcării, acesta a fost argumentul definitoriu, cu impact imediat la public, pe lângă comedia de situații și umorul personal al unor interpreți de prim plan, conferind verva și "ritmul" necesar oricărei reprezentații de gen. Iar totul se desfășoară în scenografia schițată de Adriana Urmuzescu (de la ONB), aducând decoruri ce sugerează celebra lagună, nelipsita gondolă, precum și casele cochete, cu poduri-trepte, apoi interiorul somptuos al unui palat, ale cărui ziduri-panouri se ridică în final pentru a se reveni la ambianța inițială, invadată de măști și costume de carnaval; dacă în primul act, veșmintele simpatice și sugestive pentru fiecare personaj stau alături de cele ale localnicilor, preponderent în nuanțe asemănătoare (crem, maro, ocru) ce uniformizează cumva ansamblul, în partea a doua rochiile în croieli "de epocă", perucile albe sau chiar violet, pelerinele, robele sau hainele nobiliare crează o beție de culori, susținând astfel și în plan vizual buna dispoziție generală.

Avantajul unei distribuții omogene, alcătuită în cea mai mare parte din soliștii teatrului, știind, în general, să spună proza și să joace credibil și mai ales "în echipă", asemeni corului care reacționează în funcție de situațiile amuzante ale intrigii, a asigurat spectacolului unitate și destulă fluență, liantul rămânând scenele dansante, foarte bine realizate. Sub aspect muzical, pe lângă melodiile binecunoscute și gustate de public, frapează sonorități ciudate, în armonii destul de puțin inspirate, atât în ansamburile vocale, cât și în partitura orchestrală, departe de specificul straussian, regizorul optând pentru versiunea cântată în Bulgaria, adaptată uneori cam stângaci.

Trecând peste asemenea ciudățenii, soprana Laura Eftimie a reușit să fie o simpatică și dezinvoltă Annina, glasul său limpede, condus cu siguranță și expresivitate, rămânând la fel de sigur și în momentele ce solicită o mișcare alertă, intrând în jocul eroinei cu reală plăcere; la rândul său, soprana Smaranda Drăghici a fost cuceritoare Ciboletta, excelentă actriță, într-o permanentă relație cu partenerii de scenă, desigur în primul rând cu Papaccoda, rol ce i-a permis baritonului Stefan Popov (de la Opereta bucureșteană) să-și pună în valoare umorul și vivacitatea expresiei, situațiile "în cascadă" determinând poante de succes; o pondere importantă în acțiune are și Caramello, în care tenorul Răzvan Săraru a încercat să se acomodeze cu atitudini care sunt totuși destul de departe de structura sa, vocea surprinzând prin lipsa de penetranță în registrul mediu, făcând însă risipă de acute. Un alt tenor - Doru Iftene - a fost un Duce de Urbino cu prestanță, străduindu-se să fie suplu în mișcări, beneficiind de o prezență scenică adecvată și de o voce plăcută, dar fără suplețe și fără a lega sunetele ce rămân drepte și mereu în forță.

Există și trei senatori, prilej pentru replici adaptate "la zi", stârnind, evident, reacții spontane, Delaqua având intervenții consistente, basul Constantin Acsinte conturând un personaj cu tentă caricaturală, secondat de Laurențiu Severin (Barbaruccio) și Adrian Bădilă (Testaccio), încercând să câștige favoruri prin tertipuri uzitate (sau uzuale) și în vremi de demult și acum. La rândul său, Barbara Delaqua, soția bătrânului senator, interpretată de Lucia Mihalache, pune la cale tot felul de combinații pentru a se întâlni cu frumosul Enrico, iar camerista îi ia locul, tradiționala schimbare de pelerine sau apariția, în jurul Ducelui, a celor... două Barbara generând alte și alte secvențe care, în final, se rezolvă într-o veselie molipsitoare pentru că... începe carnavalul! Chiar și personajele episodice Centurio (Robert Safta) sau Cristian Parmac (Un herald), precum și balerinii care devin Arlechin și Colombina sau nobili la balul ducal sau veseli tineri prinși în vârtejul carnavalului au locul lor bine punctat în toată această farsă pe care regizorul a condus-o logic, un plus de fluență și de densitate în succesiunea momentelor urmând să se regăsească, probabil, în viitoarele reprezentații.

Corul (pregătit de Adrian Stanache) și orchestra, sub bagheta lui Gheorghe Stanciu, au evoluat cu acuratețe și precizie, contribuind, asemeni soliștilor, la omogenitatea și echilibrul producției care, așteptată de multă vreme, a fost răsplătită cu aplauze entuziaste, reacția publicului la numeroasele întâmplări, replici și gag-uri confirmând faptul că O noapte la Veneția s-a bucurat de succes și deci va fi "de cursă lungă" în repertoriul teatrului constănțean, unde se prea poate ca și melomanii din București să-și dorească reîntâlnirea cu una dintre operetele preferate cândva, pe vremea când exista, cu adevărat, un teatru de gen, cu interpreți de valoare și spectacole ce încântau melomanii de orice vârstă.