Titlul concertului de joi, 21 mai 2015, de la Sala Flagey din Bruxelles a propus o seară într-o formulă mai puţin obişnuită şi într-o atmosferă mai puţin obişnuită: ideea a fost de a alătura două tipuri de sensibilitate - spiritualitatea şi sentimentalismul. Succesiunea de piese corale religioase şi miniaturi pentru pian de Gershwin sau Serghei Rahmaninov nu a fost atât de contrastantă pe cât ar putea părea, dacă le recunoaştem pe ambele ca expresie profundă a sufletului.

Am urmărit aşadar mai întâi Corul Radiodifuziunii Flamande. Aşezaţi pe scaune undeva spre spatele scenei, fiecare la pupitrul său şi fiecare pupitru cu lumina sa proprie - sala era cufundată în întuneric -, cei 24 de membri ai acestui un cor de cameră cu voci limpezi şi cu unitate timbrală, asemănătoare unei catifele sonore, au cântat un program-portret al muzicii corale din anii 1900 sau puţin mai înainte şi până în zilele noastre: de la Scott Joplin şi Dmitri Bortneanski până la Morten Lauridsen sau Urmas Sisask. Corul Radiodifuziunii Flamande îi aparţine lui Hervé Niquet, însă în concertul din 21 mai a fost dirijat de Marcus Creed, fost director artistic al Orchestrei de Cameră RIAS şi invitat de Academia de Muzică Veche din Berlin sau Orchestra Barocă din Freiburg. În tradiţia britanică, a condus fiecare partidă vocală - dacă nu aş fi admirat omogenitatea ansamblului aş fi spus chiar fiecare voce în parte.

Piesele corale au alternat cu miniaturi pentru pian de Serghei Rahmaninov şi George Gershwin alături de alţi câţiva compozitori contemporani sau moderni, interpretate de Nikolai Tokarev. Pianistul rus în vârstă de 32 de ani, solist al Orchestrei Filarmonice BBC sau al Orchestrei Tonhalle din Zürich, a cântat într-un foarte adecvat stil de café-concert, temperat însă de o educaţie academică.

Concertul s-a constituit şi într-o sesiune live de înregistrări - un CD cu cele mai reuşite momente putea fi comandat şi achiziţionat de către cei prezenţi în sală, iar atmosfera de disc s-a păstrat într-o oarecare măsură şi din perspectiva publicului, care a menţinut o tăcere aproape deplină în timpul concertului şi a aplaudat entuziast abia la final. Ce-i drept, a fost vorba de un final regizat - coriştii şi-au părăsit locurile şi s-au adunat fie în jurul pianului pentru a-l asculta pe Nikolai Tokarev, fie în jurul celor patru mese rotunde înalte, ca de bar, plasate pe scenă, aprinzând veiozele de pe acestea şi cântând, inclusiv dirijorul, de acolo, ca într-un musical. Iar ca rămas-bun, în timpul interpretării bisului artiştii au plecat încetişor de pe podium, în sunetele aplauzelor sălii.