Într-o ciudată concepţie a stagiunii, cu câteva titluri ce se repetă obositor, adesea în reprezentaţii succesive ce sporesc monotonia "ofertei", Opera Naţională programează, când şi când, şi opere extrem de îndrăgite de public oriunde în lume, sălile arhipline demonstrând fără dubiu că sunt aşteptate şi dorite de melomani. Şi tocmai de aceea este greu de înţeles de ce au trebuit să treacă luni bune pentru ca abia în martie să revedem creaţii de mare atractivitate - Madama Butterfly sau Nabucco, apoi Aida sau Tosca -, dar "înghesuite" în două sau trei seri şi.... gata! Se prea poate însă ca şi readucerea lor pe scenă să fi fost determinată de prezenţa în distribuţie a unor invitaţi, parte solişti români care activează în străinătate şi, deci, cu anumite perioade mai libere în agenda lor de spectacole, în funcţie de care s-au făcut programările; dar poate că este doar o coincidenţă...

Oricum ar fi, reluarea producţiei cu Nabucco de Verdi a făcut ca sala să devină neîncăpătoare, mai ales că în rolul Abigaille a apărut, după (prea) multă vreme, soprana Anda-Louise Bogza, sosind de la Opera din Praga, dar cu o carieră de anvergură pe scene importante din lume, de la Arena di Verona la Tokyo, de la Viena şi Munchen la Florenţa sau Roma. Iar glasul său de o frumuseţe aparte, vibrant, cu un registru mediu generos şi acut strălucitor, egal în registre, păstrându-şi căldura învăluitoare şi în secvenţele dramatice, condus cu o tehnică sigură ce-i permite şi o nuanţare bogată, cu pianissime de efect şi izbucniri contrastante, cucereşte de fiecare dată şi îi încântă pe toţi cei care astfel au ocazia să asculte şi la ONB o soprană "adevărată", într-o partitură solicitantă, dificilă dar extrem de ofertantă. Iar prestanţa sa scenică, temperamentul şi atenţia cu care susţine relaţia cu partenerii au completat interpretarea vocală, mult aplaudată după fiecare tablou şi, bineînţeles, la final.

Şi de această dată, în rolul titular a evoluat baritonul Ştefan Ignat, mereu sigur pe sine, mereu tentat să cânte în forţă, cu o incisivitate agresivă care îl avantajează în partitura verdiană, rezolvând paginile lirice precum celebra rugă prin apelarea la (un fel de) falset întărit sau la mezzavoce, fără a fi deranjat de multele momente în care a cântat "sub ton" sau chiar a dat impresia improvizaţiei până şi în rostirea textului. Iar faptul că a primit, de asemenea, aplauzele publicului, l-a făcut să creadă că, probabil, nimeni nu remarcă astfel de... detalii.

În Ismaele l-am revăzut pe tenorul Liviu Indricău, apreciind din nou calitatea timbrului său, având un "metal" şi acute care îi subliniază datele necesare personajului eroic, rămânând totuşi un glas liric, plin, mult mai adecvat în alte (multe) lucrări scrise pentru astfel de voce, dar desigur tânărul solist trebuie să onoreze cu rigoare cerinţele teatrului şi distribuirea sa în roluri pentru care, probabil, nu se găseşte un solist adecvat, sperând să poată aborda şi la ONB partituri în care potenţialul său să fie pus în valoare la nivelul real. O surpriză deosebit de plăcută a fost debutul basului Marius Boloş în Zaccaria, reuşind să-i confere "greutatea" şi sobrietatea impunătoare deopotrivă în plan scenic şi muzical, remarcabil fiind faptul că vocea i-a sunat generos, egal şi expresiv, cu o frazare adecvată, statura sa avantajându-l în prezenţa scenică cerută de rol, întrupând cu adevărat un personaj pregnant, de real succes. Din păcate, basul Horia Sandu nu a conferit acelaşi relief Marelui Preot, parcurgând doar conştiincios scriitura verdiană, în timp ce soprana Simona Neagu (extrem de rar programată în roluri importante) a fost onestă în Anna, tenorul Valentin Racoveanu incisiv Abdallo, iar mezzosoprana Sorana Negrea corectă în Fenena (inclusiv în arie).

După un început destul de incert, corul a sunat omogen şi amplu, dezavantajat sub aspect scenic de dispunerea simetrică în grupuri compacte, cu mişcări şi atitudini stereotipe (maestru de cor Stelian Olariu), baletul a susţinut cu acurateţe intervenţiile "de luptă" sau cu graţioase însoţitoare ale lui Abigaille pe coordonatele impuse de coregrafia Doinei Andronache, uneori fără vreo legătură cu acţiunea din momentul respectiv, solişti fiind Raluca Ciocoiu, Ionuţ Arteni, Raul Oprea, iar orchestra a cântat curat, cu solo-uri demne de remarcat, dirijorul Iurie Florea conducând ansamblul fără aplombul şi strălucirea specifică partiturii, nereuşind să evite nici "patinările" în relaţia fosă-scenă.

Opera Nabucco rămâne printre preferinţele publicului, având toate motivele să fie inclusă mai des pe afişul stagiunii curente, păstrându-şi încă aspectul atractiv ca imagine generală; iar dacă se bucură şi de prezenţa unui oaspete de cotă, aşa cum a fost la prima reprezentaţie din seria celor (doar) trei, devine chiar un punct de certă atracţie pentru spectatori, dovadă elocventă fiind avalanşa de public şi intensitatea aplauzelor care au răsplătit interpreţii pe măsura calităţii relevate (şi) în acea seară.