ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Opera de Stat din Viena. Noiembrie 2014 (III)

Publicat: luni, 8 Decembrie 2014 , ora 9.55

Minunata Anita Hartig!

Sper că nu voi supăra pe nimeni dacă voi folosi spațiul acestui comentariu pentru a vă vorbi, mai ales, despre tânăra și talentata soprană născută în România, Anita Hartig, pe care o sală întreagă a ovaționat-o îndelung pentru rolul Susanna din opera Nunta lui Figaro de Mozart, pe celebra scenă a Operei Vieneze de Stat. Nu demult, am urmărit-o într-o transmisiune directă de la MET, în rolul Michaela din Carmen de Bizet - rol destul de… anost -, din care totuși, Anita Hartig a făcut un success notabil. Din păcate, din motive de boală, soprana nu a cântat într-o Boema, anunțată cu mare fast pe aceeași scenă de la MET. Acum, sunt sigură că ar fi fost un succes răsunător, echivalent cu nașterea unei noi stele în lumea teatrului liric. Aici, la Viena, am putut asista cu mare și profundă bucurie, la evoluția unei artiste rafinate, cu o voce splendidă ale cărei valențe expresive le stăpânește și le folosește ca într-un joc magic. Este (și) o mozartiană ideală, iar ca prezență scenică este naturală, plastică și convingătoare. Numai cuvinte de laudă pentru Anita Hartig și încrederea fermă într-o carieră spectaculoasă.

Prezența sopranei românce s-a detașat net în contextul distribuției spectacolului pe care îl comentez. În rolul Contelui, italianul Luca Pisaroni - minunat în Leporello sau Figaro pe scena de la MET! - face acum un rol mai degrabă comic, accentuând stângăciile unui personaj tânăr și nestăpânit. Momentele de furie neputincioasă mi-au adus involuntar zâmbetul pe buze. Conștient că are o voce foarte frumoasă și, mai ales, că este…  - cuvintele care cred că exprimă cel mai bine sunt - a very,very good loocking man!, Luca Pisaroni este în mod voit și amuzat un conte lipsit cu totul de eleganța presupusă de sângele albastru ce îi curge prin vine. La fel de good loocking dar și elegant, este cehul Adam Plachetka. El reușește și vocal și scenic un Figaro de zile mari.

Incontestabil, soprana Olga Bezmertna are o voce minunată, dar face exces de filatto-uri și asta în cele mai dramatice momente. Totuși, evoluția ei a crescut, vocal și scenic, în cea de a doua parte a serii. Rachel Frenkel este doar un Cherubino de serviciu.

Dirijorul Sascha Goetzel își face cu această Nuntă a lui Figaro debutul pe scena de la Staatsoper din Viena. Este plin de temperament, cunoaște partitura în cele mai mici detalii și știe ce să ceară instrumentiștilor. Din păcate, uneori le cere prea mult căci, sub bagheta sa, lupta evidentă dintre scenă și fosă este câștigată de ansamblul instrumental. În primele două acte, cel puțin, am auzit vocile doar în momentele de recitativ - din fericire, destul de numeroase. În actele trei și patru, balanța s-a mai echilibrat.

Regia lui Jean Louis Martinoty se vrea tradițional-modernă, cu accent pe detalii. Ariile sunt "jucate", uneori cu cu implicarea unor personaje secundare - de exemplu, marea arie a Contelui (actul trei) se desfășoară în prezența întregii distribuții - Basilio, Bartolo, Marcelina, Curzio, notarul…trec pe acolo și Figaro și Susanna… iar Contele se adresează, pe rând, fiecăruia. Sau, pe introducerea la prima sa arie, în prezența Susannei, Contesa trântește zgomotos o tavă de servit, sparge apoi la fel de zgomotos o cană de cafea cu farfurioară cu tot, se prăbușește pe un altar, în fața unei icoane gigantice, din care se văd doar picioarele străpunse de piroane ale unui Crist răstignit și, de abia după aceea, conform cursului muzical, începe să își cânte tristețea profund umană. Ideea suportă comentarii.

Tradițional-moderne sunt și decorurile semnate de Hans Schavernoch - tablouri de diferite mărimi, realizate în tonurile discrete, cu oameni (frumoase costume de epocă imaginate de Sylvie de Segonzac) și naturi moarte, imagini care urcă și coboară compartimentând spațiul de joc, după necesități. De fapt, întreaga scenă este înrămată ca un tablou. Un tablou prețios, de care te bucuri și care face parte din viața ta de zi cu zi. O metaforă inspirată pentru o capodoperă mozartiană așa cum este Nunta lui Figaro.


Cristina Sârbu