ACUM:
13.05
Polifonii
Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

Două 'nume' și o interpretă la filarmonică

Publicat: vineri, 7 Noiembrie 2014 , ora 13.12

Orice meloman adevărat are un cult pentru celebrități și adesea sunt interesați să afle detalii și despre descendenții lor care, în general, doresc să urmeze, la rândul lor, tradiția "de familie" în domeniul muzicii. S-a constatat însă, de-a lungul vremii, că foarte rar se întâmplă ca tinerii să se ridice la nivelul artistic al părinților, chiar dacă, firesc, beneficiază de sonoritatea numelui de legendă.

Am retrăit acest sentiment aseară, la Ateneu, unde mă așteptam ca mulți spectatori să fie atrași de afișul ce alătura două "nume" - Fischer-Dieskau și Menuhin -, pentru că la pupitru s-a aflat fiul renumitului bariton - Martin -, iar la pian a cântat fiul ilustrului violonist - Jeremy. Mizând tocmai pe impactul lor, chiar și prezentarea pe site-ul oficial a fost generoasă, fără a pomeni măcar și... solista - Aura Twarowska -, mezzosoprană care avea să le fie mult superioară.

Programul, cuprinzând opusuri din marea literatură germană, cu o puternică încărcătură de factură romantică, era, de asemenea, extrem de ofertant deopotrivă pentru interpreți și pentru public, dar încă din ampla introducere orchestrală a Concertului nr. 1 de Brahms m-a surprins nu doar uniformitatea gesturilor dirijorale, mișcându-și mâinile invariabil în sus și în jos, ci mai ales lipsa de vibrație emoțională și lentoarea ce aveau să caracterizeze, de altfel, întreaga "concepție" a lui Martin Fischer-Dieskau; iar pianistul Jeremy Menuhin a fost departe de monumentalitatea partiturii, parcursă conștiincios, cu o tehnică precisă, dar fără anvergură și fără o expresivitate reală, degetele sale mici alergând pe claviatură și... atât. O derulare anostă, fără relief, inconsistentă, într-un tempo ce pulveriza orice posibilă densitate a frazei, a construcției, chiar dacă orchestra Filarmonicii a sunat omogen și a încercat să suplinească într-un fel acea abordare fadă, prelungită aproape o oră, mult peste orice versiune acceptabilă; iar faptul că aplauzele au fost destul de rezervate, publicul renunțând să mai ceară un bis, devine elocvent pentru maniera "cuminte" a solistului care... nu a convins. Rămânând în lumea brahmsiană, dar și a tempo-urilor diluate exasperant, Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc și orchestră a prilejuit revenirea pe podium a unei interprete ce ar merita din plin să fie invitată constant în stagiunea curentă, Aura Twarowska, de mulți ani solistă la Staatsoper Viena, glasul său generos, amplu, condus cu eleganță și expresivitate, conferind "linia mare" a frazării, dar și sensul cuprins în text, spre încântarea celor care, în fine, s-au bucurat să asculte o voce cu un timbru splendid, gravă, profundă, perfect adaptată unei scriituri de mare frumusețe, reușind o colaborare echilibrată și cu ansamblul coral (pregătit de Iosif-Ion Prunner), rezolvând și problemele generate de acel tempo mereu prea lent.

Dar a urmat poemul simfonic Moarte și transfigurație de Strauss, pe care dirijorul l-a tratat într-o manieră similară, poate cu o gestică ușor mai diversificată, păstrând însă "tiparul" uniform și monoton din toate punctele de vedere; din fericire, muzica însăși impunea desfășurări dramatice, care în secvențele cântate în forte sunau, de la sine, vibrant și cu o anume anvergură, momentele de meditație sau de calm fiind totuși plate și fără un contur pregnant, deși titlul se referă la... transfigurație!... Este adevărat că Martin Fischer-Dieskau a dirijat fără partitură întreg programul, ceea ce dovedește (doar) o memorie bună, nicidecum o cunoaștere reală a stilului, a conținutului ideatic sau a specificului fiecărui compozitor; cât despre lipsa de trăire, de implicare, de interpretare...

Așa cum se anunța, publicul s-a întâlnit cu "nume celebre la Filarmonică", dar din păcate au fost doar "nume", pentru că fiii nu au moștenit nimic din ceea ce a adus, cândva, gloria... taților. Și, în ciuda unor CV-uri mirobolante, realitatea trădează cu totul altceva...

Anca Florea