Romeo şi Julieta de Prokofiev

Sfârşitul de săptămână a adus, la Opera din Constanţa, debutul ediţiei 40 a Festivalului internaţional al muzicii şi dansului, moment aniversar al celui mai "bătrân" festival de gen din ţară, onorat cum se cuvine şi prin diversitatea reperelor incluse în programul ce se derulează între 25 octombrie-23 noiembrie, dar şi prin premiera baletului Romeo şi Julieta de Prokofiev, prezentat chiar în deschidere. Un adevărat eveniment, un spectacol cuceritor prin regia şi coregrafia excelent concepute şi realizate de reputatul Horaţiu Cherecheş, deopotrivă balerin de clasă (acum în rolul Tybalt), urmând firul celebrei poveşti de dragoste într-o manieră foarte teatrală, fără "inserturi" de pură virtuozitate, astfel încât se crează o atmosferă dramatic-poetică, păstrând până la căderea cortinei finale tensiunea şi încărcătura perfect pliate pe sugestiile partiturii, beneficiind şi de minunata scenografie imaginată de Natalia Kornilova din Rusia, recompunând ambianţa epocii shakespeaneane.

Omogenă şi bine aleasă, întreaga distribuţie merită toată admiraţia pentru maniera în care a conturat un întreg artistic extrem de unitar, logic şi fluent, cu o construcţie desenată cu precizie şi fineţe, evitând orice lungime sau stagnare, rezultând o reprezentaţie impecabil pusă la punct, de o consistenţă cum demult nu am mai văzut. Eliza Maxim a fost, în Julieta, credibilă şi convingătoare, transmiţând stări din cele mai variate, partenerul său, Sergiu Dan (Romeo), a avut prestanţă şi siguranţă în mişcare, ultimul tablou oferindu-i posibilitatea desfăşurării solistice de anvergură, cei doi balerini reuşind, de-a lungul spectacolului, duete de mare frumuseţe şi sensibilitate. Ca de obicei, Adrian Mihaiu a încântat în Mercutio, cu expresivitate şi temperament în duelurile bine rezolvate (şi) în compania lui Horaţiu Cherecheş care, în Tybalt, mi-aş fi dorit să... îşi compună o ţesătură mai generoasă, aspect remarcat şi în partitura Bufonului, căruia Haruka Tada i-a conferit elasticitate şi vervă. Şi cei care au susţinut roluri de plan secund precum şi ansamblul au dansat cu reală plăcere şi cu talent, contribuind esenţial la recompunerea unei epoci, a unei poveşti nemuritoare, la împlinirea unei producţii de certă valoare.

Muzica superbă (înregistrată) şi luminile foarte bine realizate de Alexandru Urmeş au completat o versiune a baletului Romeo şi Julieta de Prokofiev pe care o sală arhiplină a ovaţionat-o pe bună dreptate şi care ar merita să fie văzută şi aplaudată şi de către publicul din alte mari oraşe ale ţării.

Elixirul dragostei de Donizetti

Chiar a doua zi, reluarea operei Elixirul dragostei de Donizetti a punctat o nouă pagină de succes în festival. S-a întâmplat, de această dată, doar datorită interpreţilor, nu şi celor care, cu ani în urmă, au montat lucrarea cu o uimitoare lipsă de inspiraţie, fără umor, cu un decor simplist, "la limita rezistenţei" (un fundal dintr-o pânză... goală, pe care uneori se roteşte o proiecţie cu fulgi-globuri albe pe fond albastru, structuri aproape simetrice şi identice din lemn "natur" cu trepte şi culoare ce amintesc de pridvoarele ţărăneşti, cu scaune, mese şi banchete albe de cafenea şi cu banere-firmă punctând locaţia, un cadru cu cortină roşie ce coboară şi se ridică precum "deux machina" însoţindu-l pe Dulcamara şi personajele gen Commedia dell`Arte). Fără inspiraţie a fost şi combinaţia de costume amalgamate ca epocă şi croială, de la halate portocalii şi şorţuri albe la rochii lungi şi pălării extravagante în tonuri pastel, "combinate" cu costumul albastru-lucios, ca de "magician", al lui Dulcamara, cămaşa largă, albă, purtată de Nemorino cu pantalon maro de stradă (pantofii "scâlciaţi" fiind însă o "găselniţă" plină de haz a... solistului), uniformele soldaţilor, albe cu dungă roşie, destul de insipide (fireturile şi epoleţii ofiţerului apropiindu-se de ceea ce ar fi trebuit), halatele de baie şi "turbanele"-prosop, totul alcătuind o imagine pestriţă şi fără haz (scenografia Cătălin Ionescu-Arbore), într-o regie plată, "subţire", convenţională (semnată de bulgarul Ognian Draganov).

Din fericire, în acea seară, parte dintre solişti au propus propria viziune asupra eroilor întrupaţi, remarcându-se în special tenorul Robert Nagy (invitat de la Bucureşti), recunoscut prin talentul şi inteligenţa scenică, spontaneitatea reacţiilor şi poantele cu care însoţeşte fiecare replică, fiecare situaţie, dublând şi completând astfel expresivitatea vocală într-o evoluţie "de zile mari", făcând deliciul publicului. Tânărul bas-bariton american Stephen Kaulana Foster a fost un partener amuzant, dezinvolt şi simpatic, creionând un Dulcamara când cu o perucă albă şi o barbă impozantă de... bătrân, când tânăr cu părul negru (ideea îi aparţine, dar nu am reuşit să o înţeleg), înalt, suplu, cu glas generos condus cu acurateţe, evitând capcanele generate de lipsa de experienţă şi aspectele de ordin tehnic ce se cer rezolvate, reliefând sensurile textului cu vervă şi charismă. Sincer, aşteptam ca Adina să fie mult mai sprinţară şi cochetă, cu o strălucire juvenilă, dar soprana Mădălina Sandu a optat pentru o abordare "de linie", destul de rezervată (deşi de-a lungul vremii, a realizat roluri de subretă unanim apreciate chiar pe scena constănţeană), prioritară fiind preocuparea pentru rigoarea demersului vocal, într-o ţesătură solicitantă, rezolvată cu aplomb, nu şi cu exuberanţă. De altfel, m-a surprins şi soprana Mihaela Eftimie care a apărut, în Gianetta, mai curând ca o doamnă impozantă decât ca o fată plină de viaţă dintr-un sat italian. Iar baritonul Marius Eftimie a cântat corect în Belcore, cu voce calitativă atent condusă, păstrând totuşi o atitudine lineară în planul jocului de scenă, departe de infatuatul cuceritor cam cazon gândit de compozitor. O pată de culoare plină de farmec a adus balerina-figurină-arlechin, încântătoare şi graţioasă până şi în felul în care a oferit buchetele de flori la final.

Corul (pregătit de Adrian Stanache) a cântat bine şi s-a încadrat în cerinţele regizorale (uneori cel puţin ciudate), iar orchestra a sunat corect, deşi speram să pună în evidenţă spumoasa scriitură donizettiană, dirijorul Radu Ciorei încercând să evite decalajele şi să coordoneze relaţia fosă-scenă cu rigoare, dar destul de "cuminte" ca expresivitate. Muzica îndrăgitei opere comice cucereşte de fiecare dată, iar interpretarea ei a adus, celor care au înfruntat vremea câinoasă pentru a veni în sală, clipe de bucurie şi de binevenită relaxare, ceea ce, de fapt, este esenţial, publicul fiind întotdeauna cel mai bun "barometru" în ce priveşte nivelul unei reprezentaţii.

Şi astfel, primele două zile de festival au atras, la Opera din Constanţa, prin calitate, prin diversitate şi, mai ales, prin faptul că toţi s-au implicat cu entuziasm şi cu mult suflet - o trăsătură ce se regăseşte din plin la managerul Daniela Vlădescu, reuşind, în ciuda dificultăţilor... de toate felurile, să-i "molipsească" pe cei din jur cu dăruirea şi pasiunea investită în tot ce înseamnă actul artistic la teatrul liric de la malul mării.