Stagiunea Filarmonicii bucureştene a propus, la mijloc de martie, un program aparte, alăturând opusuri de mare frumuseţe din epoci şi stiluri extrem de diferite, compuse cam la un secol distanţă, punând astfel "faţă în faţă" o creaţie foarte îndrăgită de public şi o alta rar cântată la noi tocmai prin modernitatea şi complexitatea ei. Un "experiment" deosebit de interesant, dar mai curând pentru muzicieni, melomanii "tradiţionali" renunţând să asculte superba lucrare scrisă la începutul veacului trecut.

Sub bagheta apreciatului dirijor Jin Wang, stabilit de multă vreme la Viena, dar frecvent invitat la pupitrul orchestrelor noastre, Filarmonica a abordat Triplul de Beethoven, colaborând de această dată cu tineri solişti deja binecunoscuţi în circuitul vieţii muzicale - violonista Ioana Goicea, violoncelistul Ştefan Cazacu, pianistul Andrei Licareţ -, a căror evoluţie a demonstrat experienţa acumulată în interpretarea muzicii de cameră, ştiind să se relaţioneze, să se coordoneze cu rigoare şi supleţe, într-o partitură care, poate mai mult ca altădată, mi-a dat senzaţia că a fost concepută, de fapt, pentru această formulă de trio, posibil să fie prezentată ca atare, suportul orchestral rămânând, în general, în plan secund. Cu atât mai mult s-au reliefat datele tehnic-expresive ale fiecărui solist, violonista preferând latura virtuoz-explozivă, uneori poate prea accentuată în raportul cu partenerii de dialog, violoncelistul aducând şi cantilena şi jocul alert pe corzi, predominând însă sensibilitatea şi frazarea generoasă, în timp ce pianistul a susţinut cu acurateţe şi tuşeu cald intervenţiile pe care le-aş fi dorit totuşi mai pregnante. Dar a fost, cu siguranţă, un trio omogen şi suplu, echilibrat şi bine relaţionat cu orchestra, care a acompaniat cu discreţie şi precizie, aplauzele prelungi ale publicului determinând şi un superb bis al trio-ului, de o poezie cuceritoare.

După pauză, am pătruns într-o cu totul altă lume, opera Castelul prinţului Barbă-Albastră de Bartok aducând sonuri expresioniste şi de factură impresionistă, dar şi cu ecouri clare din folclorul maghiar, ţesând o atmosferă stranie, uneori terifiantă, aşa cum însăşi "povestea" o cere. Prefaţată de cuvintele rostite de Vladimir Popescu-Deveselu, adresându-se, ca în baladele de Ev Mediu, "domnilor şi domniţelor" (text tradus din varianta originală), muzica plină de mister, sugerând castelul cu tainele sale, s-a construit în acumulări şi izbucniri orchestrale de mare efect, dar perfect integrate derulării acţiunii, replicile soliştilor, la început calme şi reţinute, transformându-se în ample desfăşurări dramatice, mezzosoprana rămânând permanent în prim-plan. Invitarea Aurei Twarowska, după o prea îndelungată absenţă, pe scena bucureşteană de concert, pentru a interpreta rolul Judit, a fost deosebit de inspirată, glasul său amplu, cu o uimitoare egalitate de registre, condus cu inteligenţă şi profundă înţelegere a semnificaţiilor şi simbolurilor cuprinse în fiecare cuvânt, expresivitatea şi maleabilitatea cu care a rezolvat ţesătura solicitantă şi dificilă, impresionând şi sub aspect pur muzical, dar şi ca implicare în trăirea personajului, experienţa sa ca solistă a Staatsoper Viena, unde de-a lungul anilor a conturat roluri variate ca factură, spunându-şi din plin cuvântul. Incisivă, dramatică, înspăimântată sau atrasă de necunoscutul celor şapte uşi ferecate, cântând în forţă sau abia şoptit, eroina sa a convins şi a captivat, publicul (re)ascultând cu încântare o artistă care sper să revină cât de curând pe afişul de concert (poate şi de spectacol) bucureştean. În rolul prinţului, gândit de fapt pentru bas, a apărut baritonul Valentin Vasiliu de la Opera Naţională, etalându-şi timbrul "negru", parcurgând partitura destul de restrânsă într-o manieră să spunem rezervată şi oricum neimplicată, punctând doar cu corectitudine scurtele intervenţii, mai consistente spre final, optând pentru o versiune dură a personajului care ar trebui să fie mult mai nuanţat ca stări şi reacţii, cu un plus de anvergură. Cântând în limba germană, cu o dicţie clară şi o pronunţie adecvată, cei doi solişti au "dialogat" permanent cu orchestra care s-a întrecut pe sine, pe lângă omogenitate şi sonoritate compactă, realizând o coloristică şi planuri contrastante de o frumuseţe specială, răspunzând cu vizibilă plăcere cerinţelor dirijorale. Chiar dacă a apelat la o gestică restrânsă, Jin Wang a reconfirmat faptul că este un muzician de clasă, într-un repertoriu deosebit de bogat şi divers, oferindu-ne acum o lucrare foarte specială, căreia i-a pus în valoare întreaga complexitate şi mai ales întreaga încărcătură de stări şi sentimente, într-o viziune clară, logică şi (din nou) captivantă, purtând spectatorii în atmosfera unei lumi de mister, de tenebre şi de… poveste, transpusă pe note de geniul lui Bartok.

Se prea poate ca în acea seară să fi asistat la unul dintre vârfurile stagiunii curente, cu siguranţă la un concert de referinţă, cu solişti din generaţii diferite, cu personalităţi la fel de deosebite, colaborând însă impecabil - chiar dacă poate unii s-au evidenţiat mai puternic -, în compania unei orchestre care a demonstrat că ştie să interpreteze la fel de bine şi muzica romantică şi cea (să spunem) contemporană, sub bagheta unui maestru care, şi de această dată, a meritat aplauzele entuziaste ale celor aflaţi în sală. Iar locurile rămase goale - destul de numeroase - au fost, din păcate, un semn că melomanii sunt atraşi, în continuare, de "şlagărele" creaţiei universale, dar reticenţi când este vorba despre lucrări de secol XX - şi e păcat…