Cea de a XXXVIII-a ediţie a Festivalului "Timişoara muzicală", derulată sub semnul bicentenarului Verdi, s-a încheiat "în forţă", Opera din oraşul de pe Bega oferind, după 55 de ani, o nouă montare cu Trubadurul, cota de interes fiind sporită şi de faptul că tenorul-director Corneliu Murgu a debutat ca regizor, dar şi de distribuţia fastuoasă, alăturând celebrităţi precum mezzosoprana Marianne Cornetti sau baritonul George Petean, dar şi soprana Dragana Radacovic sau tenorul Leonardo Gramegna, în compania soliştilor şi ansamblului teatrului-gazdă, care au evoluat parcă mai bine ca niciodată, sub bagheta apreciatului David Crescenzi.

Transferând acţiunea în secolul XIX, deci în perioada contemporană lui Verdi, regia imaginată de Corneliu Murgu propune o derulare alertă, a cărei cursivitate este asigurată şi prin utilizarea turnantei, facilitând trecerea rapidă de la un tablou la altul, un spaţiu în care personajele se creionează firesc, în relaţii puternice, aducând însă şi câteva noutăţi în concepţie, pentru că, spre exemplu, celebrul cor al ţiganilor este cântat, la început, din culise, coriştii intrând apoi, agale, în scenă, efectul fiind deosebit, asemenea balerinelor-flăcări ce dansează în jurul Azucenei, sugerând rugul obsesiv, iar în tabloul final, Leonora rămâne în afara închisorii unde se află Manrico, gratiile despărţindu-i în acea secvenţă liric-dramatică. Un aspect demn de reliefat este şi renunţarea la cântul cu faţa spre dirijor, coriştii având astfel atitudinile cerute de acţiune, uneori chiar cu spatele la public, subliniind credibilitatea momentului.

În acea seară, personalitatea oaspeţilor şi-a pus amprenta asupra conturării eroilor, preluând, poate, şi ceva din interpretări susţinute anterior pe mari scene ale lumii, aşa încât cu siguranţă, în spectacolele următoare se vor observa diferenţe în abordarea rolurilor respective, intenţia declarată a regizorului - având propria sa experienţă de solist, privind deci "din interior" - fiind de a lăsa libertatea de mişcare interpreţilor, neîncorsetaţi de cerinţe rigide care nu-şi au rostul într-o montare actuală. În acest sens, a dorit să propună o viziune cu o tentă de modernitate, păstrând însă coordonatele tradiţionale cerute de libret şi de muzică, apelând la decoruri stilizate şi funcţionale; acestea, semnate de arh. Cătălin Ionescu-Arbore (care a realizat întreaga scenografie), având o structură fixă, cu elemente diverse ce marchează ambianţa fiecărui tablou, se rezumă la câteva trepte, creneluri, un perete alb sau cu un fel de oglindă "împărţită" cumva în zeci de mici suprafeţe menite să reflecte lumina, apoi coloane subţiri, aurite, completate cu arcade, cu o imensă icoană-vitraliu, drapaje, grilaje metalice etc. Costumele sunt sugestive, adesea elegante, amalgamând uniforme strălucitoare cu fireturi şi pantaloni de un roşu (parcă prea) aprins, rochii somptuoase, de la curte sau multicolore, apropiate celor autentice din şatră, cu salbe de aur şi alte detalii specifice (ceea ce conferă farmec tabloului respectiv). Trebuie să recunosc unele rezerve în ce priveşte concepţia luminilor, mult prea puternice şi "albe" fie în toiul nopţii, fie în biserică sau la închisoare, unde totul se cerea estompat, mărind astfel misterul sau dramatismul sau atmosfera de rugă, aspecte "pulverizate" însă de excesul de lumină.

Dar opera înseamnă muzică, iar din acest punct de vedere a fost un regal, pentru că Marianne Cornetti a creat o Azucena debordantă, cu glas amplu, învăluit în culori sau explodând incredibil, cu un temperament şi o forţă perfect adaptate personajului, pentru că George Petean a etalat o voce generoasă, cu frazare şi accente verdiene şi mai ales cu o implicare expresivă mult subliniată faţă de maniera sa obişnuită, pentru că Dragana Radacovic a cucerit prin calitatea cântului şi prezenţa scenică pe măsură, Leonardo Gramegna fiind un Manrico onest, sigur în acut, după un început mai incert, surprinzând şi prin sacadarea liniei din "serenada" parcă prea… cazonă; Octavian Vlaicu a susţinut rolul Ferrando în nota sa obişnuită, Crina Vezentan a fost, în Ines, mai curând prietena Leonorei decât o simplă însoţitoare, ceea ce mi se pare logic, colegii lor Remus Alăzăroae (Ruiz) şi Iulian Iosip (Bătrânul ţigan) împlinind o distribuţie extrem de echilibrată, corul (pregătit de Laura Mare) a sunat excelent, cu intensităţi bine dozate şi cu nuanţe subliniate expresiv, iar orchestra a demonstrat - pentru a câta oară? - că este un ansamblu performant, reuşind, sub conducerea fermă şi dinamică a lui David Crescenzi, să evolueze cu supleţe, într-o paletă coloristică deosebită, susţinând soliştii în intenţiile interpretative, într-un demers artistic în care lirismul şi dramatismul tensionat s-au regăsit din plin, ovaţionat şi la "scenă deschisă" şi la final de un public entuziast, până şi cei mai "cârcotaşi" spectatori recunoscând nivelul de înaltă clasă al tuturor celor implicaţi în realizarea muzicală.

Noua montare a operei Trubadurul a marcat nu doar debutul de bun augur al reputatului tenor-manager Corneliu Murgu în calitate de regizor, ci şi noutatea unei viziuni "mai altfel" pe scena timişoreană, cu tentă modernă, aerată, beneficiind de o distribuţie de cotă internaţională; un gest de mare eleganţă a fost invitarea în sală a doi dintre interpreţii primei producţii din urmă cu 55 de ani, directorul teatrului precizând, în aplauzele tuturor, că atunci, dirijorul Ladislau Rooth s-a aflat la pupitru, iar mezzosoprana Mira Popescu a dat viaţă rolului Azucena. Astfel, spectacolul ce a încheiat festivalul a constituit şi un arc peste timp încărcat de emoţie şi nostalgie, dar şi un nou reper pe afişul bogat al Operei din Timişoara, care continuă să ofere seri de neuitat, dovadă fiind şi anunţul "sold out" şi cerinţa enormă de bilete şi sosirea unor melomani din Germania sau de la Bucureşti şi Cluj, special pentru a asista la o asemenea reprezantaţie, cu adevărat eveniment.