O repetiţie la Salle Pleyel....

Pentru că de multe luni la concertul din 2 octombrie de la Sale Pleyel, cel de-al treilea din stagiunea 2013-2014 al celebrei Orchestre de Paris, nu se mai găseau bilete, am fost invitată să asist la repetiţia generală. S-a dovedit a fi o experienţă deosebit de interesantă. La ora 10 fix, Paavo Järvi a ridicat bagheta. S-a început cu ultima lucrare din program. Bolero-ul lui Ravel a fost cântat fără oprire, cu concentrare şi implicare maxime. Câteva sunete ratate la corni au trecut neluate în seamă. La fel şi apariţia furişat-vinovată a unui violonist întârziat. Dirijorul a fost interesat doar de latura artistică şi a construit partitura puternic şi colorat. După explozia finală - surpriză! De la balcon se aude un ropot de aplauze entuziaste. Maestrul Järvi zâmbeşte şi mulţumeşte discret. Urmează Simfonia în trei mişcări de Igor Stravinski. Aici maniera de lucru se schimbă radical, se insistă pe pasaje, cu opriri şi reluări dese. Se pare că, din nou, cornii au probleme; încerc să înţeleg vorbele dirijorului, dar ele sunt abia şoptite. Pe scenă - linişte absolută. Nimeni nu mişcă. Probleme şi cu o intrare a trombonului. Pasajul se reia de câteva ori, nimeni nu dă semne de nerăbdare sau de reproş. Gesturile dirijorului sunt precise, calme, sigure... Disciplina directorului muzical se completează eficient cu sensibilitatea artistului. Timpul zboară. După fiecare dintre cele trei părţi, din nou aplauze din înaltul balconului.

Pauză. Ridic curioasă privirea şi descopăr balconul sălii plin de... copii de 8, 10, 12 ani. Ii revăd în foaier şi aflu de la profesorii însoţitori despre contractul orchestrei cu şcoli care trimit organizat câte trei clase - cca. 100 de elevi - la repetiţiile generale. O clasă revine astfel în sala de concert cam de trei ori într-o stagiune. Şi muzicienii şi copiii - care, am înţeles, provin din şcoli de la marginea oraşului - sunt foarte mulţumiţi de acest aranjament.

După pauză se lucrează Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy. Mă uimeşte capacitatea orchestrei de a trece prompt şi (aparent) uşor dintr-o extremă în alta, de la Ravel la Stravinski apoi la Debussy şi în final, la Bartók, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră. La Debussy se insistă pe detalii, pe colaborarea dintre instrumente, pe preluarea şi perpetuarea culorii sonore într-o ţesătură fantastică de lumini şi umbre molatece. Tot la detalii se lucrează şi în concertul lui Bartók. Solistul, Piotr Anderszewski - am recunoscut sigla Institutului Polonez pe afişul de concert - este intens preocupat nu atât de continuitatea unei interpretări integrale cât mai ales de dialogurile sale cu suflătorii, cu corzile, cu întreaga orchestră. Ascultă atent şi este la fel de atent ascultat. Muzică! Se face muzică. Cu respect, cu implicare afectivă, cu responsabilitate lucidă. Este condiţia obligatorie a reuşitei unei repetiţii generale, implicit a concertului cu public care îi urmează. Un concert în faţa unei săli arhipline cu melomani cunoscători sau cu turişti curioşi, în faţa cărora, de fiecare dată, Orchestra din Paris trebuie să convingă şi să confirme că este unul dintre cele mai bune ansambluri simfonice ale Europei.

.....şi un spectacol de balet la Palais Garnier

Din anul 2006, baletul Dama cu camelii conceput de celebrul coregraf John Neumeier a rămas un principal punct de atracţie în stagiunile Operei Naţionale din Paris. Spectacolul este inspirat, desigur, de romanul cu acelaşi titlu scris de Alexandre Dumas-fiul şi narează povestea tristă a Margueritei Gauthier. Pentru producţia sa coregrafică, Neumeier a ales muzica lui Frédéric Chopin. În fosă, o orchestră redusă numeric alcătuită din membri ai cunoscutei Orchestre din Paris dirijată de James Tuggle interpretează părţi din cele două concerte pentru pian şi pagini orchestrate din creaţia compozitorului polonez. Doi pianişti îşi împart apoi greul unui recital de pian solo de cca. 110 minute. Ei au fost Emmanuel Strosser şi Frédéric Vaysse-Knitter; uneori sus, pe scenă, participând la acţiune - ca în actul al doilea La ţară - dar în cea mai mare parte a timpului ascunşi în orchestră. Şi totuşi coordonarea muzicii cu coregrafia a fost impecabilă. Neumeier porneşte fiecare dintre cele 3 acte ale baletului său de la aceeaşi situaţie: un afiş mare anunţă licitaţia bunurilor defunctei Marguerite Gautier. Armand şi tatăl său sunt prezenţi şi ei. Tânărul zmulge din mâinile unei potenţiale cumpărătoare o minunată rochie de seară a cărei vedere declanşează resortul amintirilor. În primul act are loc la întâlnirea celor doi protagonişti la un spectacol de varieteu unde, teatru în teatru, se asistă la povestea dansată a iubirii tragice dintre frivola Manon Lescaut şi cavalerul Des Grieux. Subtil, Marguerite se identifică cu Manon şi Armand cu Des Grieux. Această dedublare revine mereu şi în actul secund şi mai ales în dramaticul act 3 Pe Champs Elysées. De ce? Pentru că, în concepţia lui Neumeier, tragedia Margueritei este o urmare de neevitat a dependenţei femeii de lux, bijuterii şi bani, ca şi în cazul la fel de nefericitei Manon Lescaut.

Coregrafia este un amestec de neoclasic şi modern, cu accentul greu pus pe expresivitate, pe detalii: un gest discret al mâinii, o aplecare uşoară a capului, o privire încărcată de înţelesuri sau salturi acrobatice în care speranţa se amestecă dureros cu disperarea... Inspirat în egală măsură de poveste şi de muzică, Neumeier a imaginat mişcări de o delicateţe şi frumuseţe tulburătoare. În rolurile principale Amélie Dupont şi Hervé Moreau, "stele" ale baletului Operei Naţionale din Paris au fost aplaudaţi şi ovaţionaţi îndelung, la scenă deschisă.

Mi-a plăcut mult spectacolul, l-am apreciat mai ales din punct de vedere estetic. Dar, trebuie să recunosc şi să spun că, în ciuda frumuseţii muzicii lui Chopin, fără să vreau, în marile momente ale dramei, mi-au răsunat clar şi insistent în urechi, fragmente din Traviata lui Verdi, pe care nu le-am putut estompa. Este cred, triumful unei partituri de geniu, simţită, gândită, concepută şi scrisă anume pentru personaje şi subiect în faţa unei adaptări pe o muzică, genială şi ea, dar, din păcate, fără o legătură subtilă şi mai ales profundă cu povestea pe care a fost aleasă să o susţină.