"În timpul vieţii pare să fi fost americanul cel mai faimos şi mai iubit. Dar regatul său magic nu a fost întotdeauna cel mai plăcut loc de pe pământ. Disney a avut obsesiile sale şi era cunoscut şi datorită intoleranţei faţă de sindicate, negri şi evrei. Sunt adevăruri ale legendei Disney ajunsă în secolul XXI şi, implicit este o parte a noii opere scrisă de Philip Glass şi intitulată The Perfect American. Lucrarea evocă în egală măsură mitul, artistul şi omul. Tensiunea lucrării rezultă din contrastul dintre America ce l-a format pe Walt Disney şi America pe care el a format-o pentru noi, ceilalţi" - notează cronicarul Mark Swed în articolul său Walt Disney was hardly a perfect American publicat în Los Angeles Times Music Critic o zi după premiera mondială a operei pe scena de la Teatro Real din Madrid marţi, 22 ianuarie 2013.

Proiectul "The Perfect American" a început în anul 2008 în Statele Unite, când Gerard Mortier a comandat această operă compozitorului Philip Glass din partea New York City Opera. Atunci când finanţarea a fost retrasă, acelaşi Mortier transferă proiectul la Madrid, pe scena de la Teatro Real al cărui director devine în luna septembrie a anului 2010. Premiera are loc la 22 ianuarie 2013.

Despre cea de-a 24-a operă a sa, The Perfect American, compozitorul Glass în vârstă de 75 de ani, mărturiseşte: "Istoria ultimelor zile ale lui Walt Disney, simbol al Americii şi poate creatorul celei mai cuprinzătoare lumi a fanteziei / Fantasialand/ imaginată de o minte omenească, este surprinzător de complexă şi de tulburătoare. Dar, luând în considerare personajul, cum ar fi putut fi ea altfel?! Pulsul vieţii omului trebuia să fie pulsul culturii noastre americane. Şi, ca şi alte aspecte ale vieţii de aici, este de neimaginat, alarmant şi cu devărat înfricoşător."

O ficţiune cu start în realitate

Libretul operei este bazat pe romanul lui Peter Stephan Jungk, o ficţiune cu start în realitate: un fost angajat al marelui producător de film, austriacul Wilhelm Dantine, nemulţumit şi care îşi urăşte fostul patron, povesteşte întâmplări din fabrica de vise/desene animate unde, pentru a îmbunătăţi condiţiile de lucru încercase să iniţieze o mişcare sindicală. Din vorbele lui reiese clar faptul că Disney era un om nemilos, care ruinase vieţi şi îşi asumase talentul şi meritele numeroşilor săi angajaţi.

Philip Glass / Peter Stephan Jungk aduc în atenţia noastră un Disney a cărui întreagă carieră a fost de fapt un spectaculos efort de a-şi învinge obsesiile. Pentru asta a creat o lume fantastică în care nu există nici moarte, nici ameninţare, nici sânge. Dar în faţa morţii, Disney trebuie totuşi să îşi înfrunte demonii şi o face de pe poziţia şi cu forţa unui artist.

În prolog, pe un pat de spital, muribundul Disney delirează. Într-unul dintre numeroasele flashback-uri Lucy, o fată din vecini, apare în locuinţa lui din Holmby Hills costumată în bufniţă, speriindu-l de moarte. Imaginea lui Lucy costumată în bufniţă este ultima halucinaţie a lui Diseny. Bolnavul este atent îngrijit de o soră pe nume Albă ca zăpada.

În timp - înapoi şi înainte

Primul act îl prezintă pe Walt Disney personajul public. Împreună cu fratele şi partenerul său Roy, Walt de întoarce în micuţul oraş Midwest unde îşi petrecuse copilăria şi unde era venerat pentru că donase concetăţenilor un bazin de înot. Strada principală din Midwest este model pentru strada principală din Disneyland. Acţiunea operei sare mereu în timp, înainte şi înapoi, în locuri diferite în care Disney însă este mereu personaj principal care conduce destine. Apoi, pe patul de spital, artistul încearcă să înfrângă moartea fascinat de noile teorii prin care scăderi mari ale temperaturii corpului uman pot prezerva viaţa. (De fapt, pentru că niciodată corpul lui Disney nu a fost găsit, a existat legenda că el ar fi îngheţat undeva, în adâncurile din Disneyland.)

În biroul de la studiourile Burbank, Walt şi Roy vorbesc despre un viitor plin de succese. În sfârşitul de act, Disney pleacă la Anaheim unde, în miez de noapte, ajută la repararea unui animatronic Disneyland Lincoln care se defectase şi ataca publicul. Artistul iniţiază o dispută cu robotul despre negri, Lincoln se înfurie şi devine din nou agresiv.

Actul secund prezintă un Walt Disney cu totul schimbat, privit prin prisma interiorului său, un om slab şi un artist nesigur. Andy Warhol, iniţiatorul mişcării pop-art din anii '60, îl vizitează neanunţat pentru a-i spune cât de mult îi apreciază şi îi iubeşte opera. Dantine apare şi îl acuză pe Disney că îşi exploatează angajaţii, asumându-şi meritele lor în timp ce el însuşi este aproape lipsit de talent.

În ultima scenă Disney se compară pe sine cu Henry Ford, Thomas Edison şi Abraham Lincoln, făcând şi afirmaţia că Ronald Reagan va ajunge preşedinte dacă îi va urma sfaturile. Finalul este precedat de o altă conversaţie dintre muribundul bolnav de cancer şi un copil pe nume Josh, care dă glas dragostei cu care copii din întreaga lume privesc la personajele lor favorite, creaţii ce poartă amprenta Walt Disney.

O muzică cu structuri repetitive, dar îmbogăţită armonic

Compozitoul american Philip Glass a exercitat o influenţă puternică asupra muzicii secolului XX. S-a vorbit şi s-a scris mult pro şi contra stilului său minimalist, alăturându-l altor câteva nume de puternică rezonanţă ca La Monte Young, Terry Riley şi Steve Reich. Totuşi, vorbind despre el însuşi, compozitorul se distanţează de aceştia, considerându-se mai degrabă ca un creator de muzică cu structuri repetitive. Cea mai recentă operă a sa se înscrie pe aceeaşi linie, dar limbajul s-a îmbogăţit mult din punct de vedere armonic, reuşind să susţină sonor acţiunile, situaţiile, gândurile personajelor.

Accept tacit de la Studiourile Disney

Studiourile Disney au încercat să se opună acestui proiect, dar lucrarea fusese deja comisionată compozitorului. Libretul a fost trimis, conform regulilor, spre avizare dar de la Studiourile Disney nu a sosit niciun răspuns. Tăcerea a fost considerată drept un accept tacit. Regizorul englez Phelim McDermott este cel care a pus în scenă acum cinci ani cu mare succes Satyagraha, operă scrisă de Philip Glass inspirat fiind de viaţa lui Mahatma Ghandi. În cazul spectacolului The Perfect American, sarcina regizorului a fost extrem de dificilă, căci reguli stricte i-au impus să nu folosească pe scenă niciun personaj Disney consacrat fără o aprobare specială, astfel încât a fost obligat să evoce viaţa marelui creator fără Minnie, Donald, Pluto, Goofy sau Mickey Mouse…Ce i-a rămas… doar posibilitatea de a reface pe scenă, ca într-un film suprarealist populat cu monştri, ultimele zile ale unui bolnav incurabil torturat de propriile sale spaime.

Mişcarea - elementul principal al concepţiei dirijorale

Decorurile şi costumele de pe scena teatrului Real sunt semnate de artistul român Dan Potra (n. 1979 la Timişoara). De curând Dan Potra s-a stabilit în Anglia venind din Australia. Numele său se leagă de spectaculoase montări de teatru liric, dar şi de mari evenimente artistice legate de Olimpiada de la Sydney (2000) sau de concertul lui Beyoncé în Ukraina. Subiectul şi acţiunea l-au inspirat şi de această dată pe creatorul român pentru o montare de mari dimensiuni, în culori tari completate de 59 de proiecţii video. Totul se mişcă în jurul unui lift care reprezintă patul lui Disney, în laboratorul său, în casa lui şi, la final, în jurul catafalcului. "Mişcarea curge ca un râu, fără a putea fi oprită, mişcarea este elementul principal al concepţiei regizorale la care decorurile şi costumele adaugă sinistrul unei lumi halucinante, negre, ameninţătoare." (Roberto Herrscher în Opera News)

Direcţia muzicală a spectacolului a fost încredinţată lui Dennis Russell Davies, un foarte bun cunoscător al creaţiei lui Philip Glass pe care o cântă şi o dirijează de peste 30 de ani. Multe dintre primele audiţii absolute semnate Philip Glass au fost realizate de pianistul şi de dirijorul Dennis Russell Davies. În această cea mai recentă premieră, sub bagheta sa experimentată, muzica compozitorului american a fost interpretată "cu precizie şi fineţe" (Roberto Herrscher în Opera News)

Distribuţia îi cuprinde pe Christopher Purves (Walt Disney), David Pittsinger (Roy), Janis Kelly (Hazel George), Marie McLaughlin (Lillian Disney), Sarah Tynan (Sharon), Nazan Friket (Lucy) şi John Easterlin (Andy Warhol).

Succes!

Presa vorbeşte despre succes semnalând mai cu seamă faptul că, la aşa un subiect şi aşa o montare… ciudată, din public nu s-a auzit nici măcar un singur strigăt de protest (El Pais.)

Spectacolul este o coproducţie cu English National Opera din Londra. Până în data de 6 februarie vor mai fi încă şase reprezentaţii la Madrid. În luna iunie, spectacolul va fi prezentat de nouă ori de către English National Opera pe scena de la London Coliseum în St. Martin's Lane.