Dacă la Bucureşti, celebra mezzosoprană americană Marianne Cornetti s-a aflat de câteva ori… doar pentru a o însoţi pe buna sa prietenă, soprana Nelly Miricioiu, fără ca cineva să se gândească măcar să îi lanseze invitaţia de a cânta, tratând-o doar ca pe… însoţitoarea solistei oaspete, cu totul altfel se petrece la Opera din Timişoara. Acolo, imediat ce a sosit şi s-a reîntâlnit cu tenorul Corneliu Murgu, pe care ea însăşi îl aplaudase la Philadelphia, iar acum îl regăsea în calitate de director al teatrului liric, a fost atât de încântată de atmosfera şi nivelul artistic pe care le-a descoperit, încât i-a propus să colaboreze. Astfel, împreună cu renumita noastră soprană şi cu ansamblul-gazdă, a prezentat în concert, în urmă cu doi ani, opera Adriana Lecouvreur de Cilea, succesul fiind enorm.

Tocmai de aceea, artista ovaţionată la Covent Garden în Amneris, la Metropolitan în Azucena, iar recent la Scala în Santuzza, a dorit să reapară pe scena timişoreană. De această dată a abordat, în debut, un rol scris pentru soprană dramatică - Gioconda din opera omonimă de Ponchielli -, sub bagheta aceluiaşi experimentat şi împătimit David Crescenzi. Mezzosoprana americană şi-a exprimat dorinţa ca partener să-i fie din nou tenorul Călin Brătescu, parcă tot mai performant de la o partitură la alta.

Interpreţi care ştiu ce înseamnă expresivitatea

Şi iată că, în 25 martie, melomani "adevăraţi", care ştiu să aprecieze artiştii de cotă şi să se bucure (re)descoperind (şi) lucrări mai puţin cântate la noi, au venit special şi de la Bucureşti, ba chiar din Germania, pentru a asculta, asemeni timişorenilor, acea operă în concert care a beneficiat de o distribuţie extrem de omogenă, cu glasuri frumoase şi ample, cu interpreţi care ştiu ce înseamnă implicarea în conturarea personajelor, conferirea accentelor, trăirilor, sublinierilor încărcate de sensuri, într-un cuvânt expresivitatea, realizând momente de o intensitate dramatică şi emoţională cum rar ni se oferă "pe viu".

Desigur, în centrul atenţiei s-a aflat Marianne Cornetti, a cărei voce năvalnică, dublată de un temperament ardent, exploziv dar perfect controlat (ceea ce… nu este un paradox), având un ambitus foarte extins, a cucerit şi a impresionat într-un permanent crescendo emoţional, culminând în ultimul act, nu doar prin teribila arie, ci şi prin tragismul finalului. Desigur, după acest debut fastuos, în spectacolele cu opera de Ponchielli pe care le are programate în lume va rezolva şi atacarea acutelor în maniera ideală şi adecvarea "gravelor" la cerinţele scriiturii infernale, dar superbe.

Cu seriozitatea binecunoscută şi permanenta dorinţă de a fi mereu la înălţime, tenorul Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, susţinând impecabil personajul Enzo, cu vocea care a căpătat un plus de anvergură, cu siguranţă tehnică şi mai ales cu o reliefare pregnantă a stărilor şi frământărilor eroului îndrăgostit, disperat, furibund sau dezolat, păstrând însă nota de demnitate şi mândrie a nobilului care luptă pentru a-şi face dreptate, pentru a fi alături de Laura. Iar tânăra la fel de îndrăgostită, dar lirică, luminoasă şi sensibilă, a găsit, în mezzosoprana Liliana Matei-Ciucă o interpretă pe măsură, cu un timbru cald, frazare elegantă, cu acut strălucitor şi o egalitate de registre pe care o aşteptam demult, prezenţa sa scenică reliefând feminitatea şi, de asemenea, trăirea sinceră prin care rolul devine credibil şi convingător.

La rândul său, depăşindu-şi emoţia inerentă, tânărul bariton coreean Kim In-Hui, după câteva replici poate mai neutre, a etalat din plin un glas generos, amplu şi calitativ, cu acute pline de forţă, incisiv şi capabil să confere imaginea lui Barnaba, a cărui latură întunecată a fost subliniată permanent, stârnind meritate aplauze.

Interesant şi inedit, s-au întâlnit, în acea seară, trei mezzosoprane foarte diferite sub aspectul culorii de glas, Hye Youn Park având o voce adâncă, profundă şi o linie a cântului adecvată pentru Cieca, deşi poate prea discretă. O altă voce gravă, dar pe care o cunoaştem de multă vreme - cea a basului Sorin Drăniceanu - s-a evidenţiat şi în Alvise, rol deosebit de ofertant în care frumuseţea timbrală şi "greutatea" conferită discursului muzical l-au impus fără rezerve. Chiar şi în roluri de plan secund s-a păstrat nealterată calitatea sonoră a fiecărei replici, Gelu Dobrea, Marius Zaharia, Iulian Ioan Iosip şi Mihai Prelipcian împlinind o distribuţie de clasă internaţională.

Deosebit de solicitat, corul (pregătit ca de obicei cu minuţie de Laura Mare) a sunat plin, cu o paletă coloristică variată. Orchestra, întotdeauna apreciată la superlativ, a realizat pagini impresionante, cu planuri contrastante, când tensionate, când lirice, când cu un farmec deosebit (în celebrul Dans al orelor), urmărind permanent intenţiile dirijorale exprimate cu claritate şi precizie, cu o gestică fără excese, dar de o eficienţă şi plasticitate cu totul specială. David Crescenzi a coordonat astfel cu rigoare întreg "aparatul" vocal-orchestral, intuind intenţiile expresive ale soliştilor, urmându-i cu supleţe şi flexibilitate, evitând decalajele şi menajând totuşi vocile, care nu au fost acoperite nici în momentele de desfăşurare spectaculoasă.

O versiune interpretativă care ar face cinste oricărei mari scene lirice

La un asemenea nivel, cu asemenea interpreţi - în cel mai adecvat sens al cuvântului - s-a creat o imagine de ansamblu şi o vibraţie aparte ce a cuprins şi scena şi sala. Glasurile adesea superbe, dicţia şi rostirea în limba italiană, stăpânirea şi înţelegerea partiturii care, din fericire, nu se rezumă la o citire corectă, dar mai presus de toate expresivitatea şi consistenţa personajelor, a relaţiilor din acestea, i-a determinat şi pe cei mai pretenţioşi spectatori să nu mai caute "petele în soare" şi să se lase în voia marii muzici într-o versiune interpretativă care ar face cinste oricărei mari scene lirice. Şi aceasta în condiţiile în care cei mai mulţi interpreţi erau… debutanţi!

Mulţi se pot mira de avalanşa laudelor din plin risipite în comentariu, dar cei care s-au aflat în sala Operei din Timişoara, ascultând Gioconda în acea seară, trebuie să recunoască faptul că au trăit un moment de graţie, care merită apreciat şi ovaţionat ca atare, aşa cum se cuvine în faţa unui eveniment de referinţă.

Iar faptul că Marianne Cornetti a fost realmente entuziasmată de întreaga echipă, de atmosfera şi de "energia pozitivă" care a domnit şi în zilele de repetiţii, de implicarea şi bucuria cu care toţi cei din teatru au participat, şi de această dată, la acea realizare de neuitat - ilustra mezzosoprană dorindu-şi să revină cât de curând la Timişoara - demonstrează realitatea celor pe care le-am afirmat, departe de orice subiectivism, fiind cea mai în măsură să aprecieze realitatea prin comparaţie cu marile scene ale lumii unde cântă de multă vreme. Aşa cum au fost cuceriţi şi Leo Nucci şi Roberto Scandiuzzi şi…