Concertul de deschidere a Festivalului Mozart a adus-o în seara de vineri, 7 decembrie 2012, pe apreciata pianistă clujeancă Dana Borşan înapoi acasă, cu Concertul nr.17 în Sol major de WA Mozart, interpretat pe noul pian Steinway al Filarmonicii Transilvania.

«M-a emoţionat foarte mult şi m-am gândit foarte mult de când am venit în Cluj, de două zile, mi-au trecut prin gând şi prin ochii minţii, să spun, imagini de când am debutat pe această scenă. Chiar astăzi socoteam: când am debutat? Pe la vreo 13 ani…»

Dragi melomani, magnifica interpretare dată de pianista Dana Borşan Concertului nr.17 în Sol major a constituit climaxul serii de deschidere a Festivalului Mozart, ediţia a XXII-a.

Stând în preajma ta şi aşteptând să te prind pentru câteva vorbe, am văzut că şi domnul Turk şi doamna Ilse ţi-au spus mulţumesc. Cred că este cea mai frumoasă felicitare. Şi aşa zicem toţi clujenii: mulţumim pentru această deschidere memorabilă a Festivalului Mozart, ediţia a XXII-a.

«Acest mulţumesc de la anumiţi oameni face mai mult decât orice alte vorbe. Este evident că, deşi Mozart a trăit puţin, ştie toată lumea, stilul lui componistic, de la primul concert pentru pian - catalog 175 şi până la ultimul - catalog 595, a evoluat atât de mult; este ca o aventură. În fiecare concert experimenta lucruri noi, avea surprize; cel mai mult m-a interesat în toată muzica lui Mozart să încerc să descopăr neastâmpărul interior. Are o ghiduşie, o curiozitate permanentă, e permanent pus pe şotii; nu ştii dacă e trist cu adevărat sau face pe tristul, dacă pune la cale o glumă - de fapt, aceste elemente sunt legate de teatru, dar şi de vizualizate de scenă. Şi atunci am încercat în concertele pentru pian să le imaginez ca pe o dramă pentru scenă, care conţine mişcare, dialoguri, se contrazic personajele, se ceartă, se împacă, au o arie de iubire, o poantă, o glumă, urzesc ceva… şi, de fapt, să caut acest suflet neastâmpărat şi ghiduş al lui Mozart. Concertul în Sol major face parte dintr-un ciclu de şase concerte pe care Mozart le-a scris şi le-a cântat în nouă luni. În nouă luni, în anul 1784 - eu aşa le şi spun: concertele anului 1784 - niciunul nu seamănă cu celălalt, ca atmosferă, ca elemente de orchestraţie, sunt nişte bijuterii. Din păcate, nu sunt cele mai cântate concerte. Inexplicabil! Deşi, pe lângă că sunt fiecare în sine o frumuseţe, o bijuterie, au şi cadenţe originale de la Mozart - de la alte concerte nu s-au păstrat. Sol major nu e un concert foarte mare, mai am câteva care-mi plac foarte mult, însă în ultimul timp preferatul meu a devenit Sol major pentru că fiecare parte în sine mi se pare o bijuterie. Recunosc că m-a emoţionat foarte tare cât de cald m-a primit publicul, fiindcă în ultimii ani nu am cântat în Cluj din cauza sălii şi a pianului. Ei, şi acum, bucuria că li s-a dat sala înapoi pentru concerte şi imediat a reuşit să cumpere un pian de concert Steinway, este absolut excepţional!»

Să nu uităm că Dana Borşan este singura pianistă din România care a interpretat şi imprimat Integrala concertelor pentru pian de Wolfgang Amadeus Mozart.

«Perioada în care am înregistrat toate concertele pentru pian de Mozart, pentru Casa Radio, alături de Orchestra de Cameră Radio, a fost o perioadă lungă. Am stat, practic, scufundată în muzica lui Mozart 5-6 ani. Am lucrat foarte mult. Învăţam la început şase concerte noi pe an, pe care le prezentam şi în concert cu public şi ulterior le înregistram, pe urmă patru, în ultimii ani câte trei. Pentru mine a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea, ca un balsam pentru suflet. Oricât aş fi de indispusă sau oricât de speriată, de emoţionată aş fi când cânt pe scenă, în momentul când aud introducerea orchestrală a concertelor de Mozart, imediat îmi creează o bună dispoziţie.»

Întreg concertul inaugural, dirijat de Ferenc Gabor, a fost de înalt nivel. Abordând lucrări ca Eine Kleine Nachtmusik şi Simfonia Praga, aşadar piese de mare popularitate, dirijorul nu a ezitat să-şi pună în operă intenţiile interpretative personale. Astfel, la celebra Serenadă, am notat nuanţarea particulară a capului primei teme a părţii întâi, care a fost împărţit motivic altfel decât suntem, obişnuiţi. Idee interesantă! Nu la fel de mult mi-a plăcut fragmentarea pronunţată a temei întâi din partea secundă, în care celulele au suportat conduceri dinamice de factură romantică, nişte umflături exagerate - mai simplu spus - şi nici prea marele contrast menuet-trio din partea a treia. Se ştie că trioul are prin definiţie un caracter mai dulce, mai expresiv decât menuetul, însă unitatea organică dintre cele două secţiuni nu trebuie ruptă. În definitiv este oglindirea simfonică a unui dans. Simfonia Praga, o capodoperă în trei mişcări, terminată în 6 decembrie 1786 (concertul a fost în 7 decembrie), ar putea fi înclusă cu brio într-o tetralogie simfonică mozartiană finală. În concertul de vineri, ea a apărut echilibrată, cu voci bine reliefate în porţiunile fugate şi cu o partidă de suflători sincronă şi curată.