Există multe detalii ce ar putea convinge un regizor de teatru să se aplece asupra partiturii lirice Gianni Schicchi de Giacomo Puccini. Este singura lucrare comică scrisă de compozitorul italian cu o căutată economie de mijloace - 10 personaje sunt permanent pe scenă, fiecare cu rolul lui, aşa că s-ar putea vorbi, în mare, de o lucrare de grup din care totuşi se evidenţiază câteva personaje principale: Gianni Schicchi în cert rol principal şi alături de el fiica lui, Lauretta, şi iubitul acesteia, Rinuccio, în roluri soliste episodice (Lauretta are în partitura ei singura arie din întreaga operă, arie devenită celebră O mio babbino caro.)

Muzica cuprinde în ea întreaga dramaturgie alcătuită din elemente componente numeroase şi delicate - figuri simple melodice şi ritmice prelucrate în variaţiuni care le modifică discret, dar eficient sensul într-un discurs sonor cu frecvente schimbări de tempo şi orchestraţie strălucitoare şi colorată. Un exemplu bun ar fi celebrul motiv al lamentaţiilor familiei care apare, mereu la fel, dar în tempo-uri diferite când plângător (curgere lentă), când tumultuos (aglomerare rapidă). Declamaţia rămâne foarte aproape de recitativ - stilul parlando - atât în ansamblu, cât şi în intervenţiile soliste - cu excepţia perechii de îndrăgostiţi predispusă spre lirism tandru şi pasionat.

Despre opera Gianni Schicchi

Premiera operei a avut loc în 14 decembrie 1918 la Metropolitan Opera House din New York. Acţiunea se petrece în anul 1299 la Florenţa. Subiectul este simplu - nemulţumiţi de testamentul unei rude bogate care şi-a lăsat întreaga avere unei mânăstiri, mulţimea rubedeniilor cu aşteptările înşelate apelează la vicleanul Gianni Schicchi căutând o soluţie. Gianni propune falsificarea testamentului într-o manieră originală, dar riscantă - decesul nu a fost încă anunţat, aşa că el va lua locul mortului şi, înşelând notarul, va dicta un nou testament. Fericite, rudele nu se lasă impresionate nici măcar de pedeapsa unui astfel de gest - tăierea mâinii drepte şi exilul. Profitând de lăcomia lor, Gianni va profita la rândul lui şi hoţul va fura hoţilor cea mai mare parte din avere.

Prin Gianni Schicchi, Puccini se alătură creatorilor ce au făcut celebră tradiţia operei buffa italiene. Istoria teatrului liric pune un singur alt titlu alături de Gianni Schicchi şi anume Falstaff-ul lui Giuseppe Verdi, personaje de teatru cu mare greutate în repertoriul oricărui actor. Astfel, ideea de a apropia actorii de partitura muzicală pucciniană are undeva o justificare. Iar la întrebarea totuşi, de ce? răspunsul ar veni simplu şi direct de ce nu!

Gianni Schicchi - o operă interpretată de actori

Vocea este pentru actor un principal mijloc de exprimare. Desigur, el nu este pregătit să cânte, ci să vorbească/recite în toate tonalităţile posibile. Dar cu puţin ajutor, actorul poate să ajungă şi la cânt şi poate realiza chiar performanţe uluitoare căci, în permanenţă, chiar şi în cazul unei linii melodice sau a unui ritm, primordiale pentru actor sunt forţa şi expresivitatea replicii. Opera este teatru muzical cu accent pe muzical. Pentru actor, opera poate rămâne teatru muzical, dar cu accent pe teatru.

Silviu Purcărete

… este un genial regizor de teatru care s-a apropiat încet, dar sigur şi de scena de operă. În străinătate a realizat spectacole minunate cu La Bohème de Giacomo Puccini (Essen), Parsifal de Richard Wagner (Scottish Opera), Roberto Devereux de Gaetano Donizetti (Wiener Staatsoper), Castor et Polux de Jean-Philippe Rameau (Opera Bonn), Îngerul de foc de Serghei Prokofiev (Csokonai Theatre Debrecen). O astfel de experienţă familiarizează regizorul cu limbajul sunetelor, explozia de melodie şi ritm, respectul faţă de partitură şi, obiectiv, limitele actoriceşti pe care un cântăreţ, oricât de bun actor ar fi, nu poate să le depăşească din varii şi obiective motive. Sesizând neobişnuitul potenţial teatral al partiturii Gianni Schicchi, Silviu Purcărete acordă un imens vot de încredere unei echipe pe care o cunoaşte bine şi cu care a mai lucrat - actorii teatrului Maghiar de Stat din Cluj - şi propune un proiect ce pare... nebunesc la prima vedere: în fosă se va afla o orchestră redusă, iar actorii vor cânta la propriu rolurile din partitura pucciniană.

S-a simţit totuşi nevoia unui ajutor calificat doar la două roluri - cel principal, Gianni Schicchi, care îi este încredinţat excelentului cântăreţ - actor de la Opera Maghiară din Cluj, baritonul Sandor Arpad, şi rolul tânărului Rinuccio pentru care a fost solicitat colegul său, tenorul Pataki Adorjan. Toate celelalte roluri sunt interpretate/ cântate de actori. Exact asa cum este scris în partitură. Incredibil, dar adevărat! Pregătirea muzicală a spectacolului a durat un an. Înainte de asta însă, majoritatea celor implicaţi au absolvit cursurile celor patru ani de studi la disciplina meşteşug muzical din cadrul Facultăţii de teatru şi televiziune din Cluj Napoca, la clasa prof. dr. Incze G.Katalin care asigură şi conducerea muzicală a acestui atât de original Gianni Schicchi. În fosă sunt 16 instrumentişti, fiecare în parte solişti în aranjamentul muzical - reducţie şi reorchestraţie - semnat de muziciana Stollar Xenia din Budapesta.

Pe scenă 26 de actori cântă şi joacă

Cei 10 interpreţi pentru care a Puccini a scris partitura ajung în viziunea lui Silviu Purcărete la 26. Motivele sunt uşor de înţeles: partea actoricească - rubedenii cât mai multe, cu chipuri şi atitudini cât mai diverse - dar şi partea muzicală - după principiul unde-s mulţi puterea creşte. Mai există un motiv pentru care distribuţia este mai numeroasă - Silviu Purcărete a introdus personaje noi - de exemplu o sau un fantomatic/ă maestră/maestru de ceremonii - sau a dorit să-l însufleţească pe mortul Buoso Donati, rol mut, dar extrem de viu interpretat de actorul Biro Jozsef, personaj ce ajunge să participle activ la acţiunea ale cărei momente cruciale le punctează prin "învieri" succesive - de exemplu momentele în care Schicchi îşi adjudecă brutal catârca, moara şi casa din Florenţa, mortul sare în picioare şi, cu un zâmbet larg îşi manifestă mulţumirea.

Ajutat mult de muzica lui Puccini, Silviu Purcărete, asistat de scenograful Helmut Stürmer şi de Lia Manţoc, creatoarea costumelor, a adus pe scenă o comedie umană în uriaşa ei complexitate foarte aproape, ca intenţie, de Gaiţele lui Kiriţescu. Pe scenă, masa este pusă în continuarea catafalcului, copiii joacă mingea cu capul mortului, notarul chiar vine însoţit de doi martori orbi, trupul fără viaţă este trântit, târât, lovit, dispreţuit, ignorat… mimica personajelor acoperă o arie uriaşă de expresii de la ură la suprema fericire, neuitând lăcomia, invidia, teama, speranţa, disperarea, furia neputincioasă…

Începutul propriu-zis al operei este precedat de o…uvertură tăcută genial imaginată de regizor - pregătirea mortului înainte de expunerea pe catafalc şi sosirea rubedeniilor parcă fără de număr - după care muzica lui Puccini izbucneşte în forţă şi se rostogoleşte trăgând impetuos acţiunea după ea. Opera se încheie cu o concluzie vorbită în ton de farsă, iar ritmul alert de desfăşurare şi vivacitatea muzicii sunt într-un permanent crescendo de tensiune până la căderea cortinei.

La final…

…pot spune că am urmărit un minunat spectacol de operă. Am redescoperit personajele lui Puccini în detalii până acum nepercepute şi am ascultat muzica într-o interpretare atât de sensibilă şi de expresivă, încât imperfecţiunile tehnice nu m-au deranjat. Toate asperităţile şi neîmplinirile vocale au fost magistral ascunse de arta actorului care vorbeşte cântând şi cântă vorbind. Cred că cea mai mare laudă pe care pot să le-o ofer este certitudinea că, de câte ori de acum încolo voi revedea pe scenă opera Gianni Schicchi de Puccini, voi avea în minte dubla lor performanţă actoricească şi expresiv muzicală ce nu cred că va putea fi egalată. Spre supremul folos al teatrului liric.