De curând a adus o versiune foarte faimoasă a operei lui Rossini, Bărbierul din Sevilla, de la Teatro Real din Madrid cu tenorul român Bogdan Mihai. O versiune care corespunde foarte bine gusturilor pariziene din multe puncte de vedere şi care a fost chiar bisată miercuri, 26 ianuarie 2011. Într-adevăr, decorul este foarte elegant. Alb ca de cretă, baroc ca design, este un amestec de lux şi sobrietate. Iar costumele, în alb şi negru, sunt la fel de stilate. Totul rămâne în alb şi negru până la scena finală atunci când dragostea obţine câştig de cauză şi se exprimă în roz, roşu şi alte nuanţe ţipătoare.

Muzica este dirijată de Jean-Christophe Spinosi, foarte apreciat pentru energia pe care o dă repertoriului baroc. Şi asta a fost chiar interesant în Rossini. Din păcate, regia a plăcut şi ea, atunci când nu prea ar fi avut de ce. Nu are nici un farmec şi are multe absurdităţi şi platitudini. Cântăreţii au plăcut şi ei, dar au avut înclinaţii minime pentru rol. Figaro (Bruno Taddia) este un clovn fără voce, fără susţinere, Rosina (Anna Stéphany) este o mezzosoprană catifelată al cărei joc de scenă prea infantil nu corespunde cu timbrul ei. Iar tenorul Bogdan Mihai a interpretat un Conte Almaviva neplăcut de preţios şi în final foarte puţin credibil, dar cu o tehnică vocală sigură şi strălucitoare. Muzicalitatea lui prelucrată şi manieristă este ca o reminiscenţă a unei preţiozităţi ridicole, dragă lui Molière care a avut succes în ţara ei.

Totul a fost la maximul posibilităţilor, dar toţi, şi mai ales regizorul, au fost păcăliţi de aparenţele comediei - anume de superficialitate. Bărbierul nu este o comedie muzicală fără pretenţii şi, chiar dacă la Châtelet publicul nu este pretenţios, este păcat de Rossini!