Reunirea tradiţiei şi a interpretării personale

Ar trebui să încercaţi şi varianta propusă joi, 26 mai 2011, Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski de către maestrul Horia Andreescu, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" şi pianistul Alessandro Taverna. Poate o veţi găsi prea romantică, poate prea grijuliu interpretată în ceea ce-l priveşte pe ansamblul simfonic; însă veţi găsi cu certitudine muzica majestuoasă şi un solist care ştie să scoată din pian, chiar dacă într-un tempo cam reţinut, tot ceea ce vă aşteptaţi să fie acest concert.

Dacă aveţi interpretări favorite, mai ales când este vorba de o lucrare celebrissimă pe care o fredonează toată lumea cap-coadă, ştiţi ce înseamnă să o auziţi într-o versiune inferioară. Descalificaţi total noul muzician fără a-i acorda măcar şansa reuşitei într-un alt repertoriu. Nu este cazul lui Alessandro Taverna, un tânăr care a avut strălucire, amploare, virtuozitate, lirism, fiori, delicateţe, sunete cristaline, o relaţie cu instrumentul pe care l-a controlat sau de care s-a lăsat dus. Petra Gherasim, împreună cu care am ascultat concertul, declara că lui Taverna i-a lipsit forţa, pe care o susţine imperioasă unei creaţii ruse şi că l-ar vedea mai bine într-un Chopin. A avut dreptate în aceea că în partea a II-a, foarte chopin-iană în triluri, subţirime şi diafan, pianistul a avut momente excelente, la fel şi în mişcarea finală, de virtuozitate constantă.

Enescu: român, european, doinit, romantic

Aplauzele au fost însă, surprinzător dacă te gândeşti că au urmat acestui Concert pentru pian de Ceaikovski, la fel de bogate în finalul părţii a doua a serii, când maestrul Horia Andreescu a dirijat o Simfonie a 2-a de George Enescu impecabilă. Este un mister şi o caracteristică extrem de preţioasă a compozitorului faptul că este imediat identificabil ca Enescu, român, european - în acelaşi timp. Sunt motive muzicale într-o alunecare treaptă cu treaptă, într-o sfârşeală specifică doinei de jale, încorporate într-o lucrare foarte romantică în avânt, expansivitate, plinătate sonoră, wagneriană în leitmotivul care străbate întreaga lucrare. Orchestra lui Enescu este supradimensionată, cu adaos de pian şi cu o partidă uriaşă de suflători foarte bine utilizată, care colorează, aduce mister şi exotism stravinskian şi care cade apoi în cea mai frumoasă melodie de tip popular românesc. Iar în partea a treia, Enescu a realizat un marş sumbru care îţi făcea realmente frică - şi să amintesc şi motivul melodic minim, atât de inspirat că te întrebi cum poate încăpea aşa multă muzică şi aşa multă expresie în 4 sunete descendente.

Întru totul, Simfonia a 2-a de Enescu este unul din motivele pentru care muzicienii din afara României se bucură când îl descoperă pe acest compozitor, pentru că descoperă o bogăţie de-a dreptul incredibilă.