Montarea acestei opere sub conducerea muzicală a deja legendarului Nikolaus Harnoncourt s-a anunţat ca un eveniment şi a fost, într-adevăr, unul. Eşafodul solid pe care s-a construit producţia este ansamblul Concentus Musicus, fondat de Harnoncourt în 1953 din muzicieni ai Orchestrei Wiener Symphoniker. Calităţile care i-au adus consacrarea s-au confirmat şi acum: responsabilitate pentru fiecare sunet, o enormă exigenţă faţă de cântăreţi. Din punct de vedere muzical, spectacolul a fost excepţional. Regia însă, semnată de Philip Harnoncourt, fiul dirijorului, a trezit unele semne de întrebare.

1725-2011, operă clasică - montare modernă

Pentru mine montarea a avut neîndoielnic o doză de inventivitate. Decorurile (Herbert Murauer) şi lumina (Bernd Purkrabek) au adus un plus de plasticitate în elementul vizual, extrem de bine ritmat. Scena a fost permanent dinamizată de personaje mute, schiţând actoriceşte planuri multiple de desfăşurare şi comentariu al acţiunii, astfel încât lungimea wagneriană a operei (trei ore şi jumătate!) nu s-a simţit, de fapt. Primele două acte şi în special primul au adus o cascadă de informaţie scenică.

Pe podiumul rotativ, amplasat pe o placă turnantă, decorurile constau din scheletul unei case de beton fără pereţi, unde la diferite niveluri se întâmplă câte ceva. S-au derulat în acelaşi timp mai multe situaţii. Astfel, trăirile personajelor şi reacţiile lor la întâmplări au fost povestite în paralel, în naraţiuni întrepătrunse, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la unele romane moderne, precum Întâlnire la catedrală de Mario Vargas Llosa. Asocierea este indusă şi de mediul social, cu trimiteri la actualitatea imediată, unde se petrece acţiunea. Händel a scris Rodelinda în 1725, Philip Harnoncourt a montat-o în 2011, iar acest lucru nu a scăpat nimănui.

Clasic, pop?

Regina Rodelinda (cuceritor interpretată de australiana creolă Danielle de Niese) are profilul unei frumoase, temperamentale, curajoase soţii de gangster. Este şantajată de uzurpatorul Grimoaldo (Kurt Streit) şi îşi regăseşte prin minune soţul crezut pierdut Bertarido (cu voce de contratenor întruchipat de Bejun Mehta). Cântăreţii joacă precum actorii dintr-o piesă contemporană, cu tonul şi gestica unei opere pop. De altfel, în al doilea rol feminin principal (Eduige) joacă mezzosoprana suedeză Malena Ernman, cunoscută pentru provocările pe care le-a lansat în zona de graniţă dintre clasic şi pop, şi care a reprezentat Suedia la Eurovision în 2009 (cu piesa La voix). Nu doar Malena Ernman şi Danielle de Niese au adus nervul necesar, condimentat cu picanterii erotice de regie. Muzica lui Händel oferă toată susţinerea dramatică.

Detalii de regie versus Surâsuri ironice

Dacă acţiunea se petrece acum într-un cuib de rebeli, de clanuri mafiote sau de gangsteri, este în ordine, atâta vreme cât există coerenţă între muzică, subiect şi scenă (şi a existat). Ceea ce nu am înţeles (şi din păcate a trezit destule surâsuri ironice) au fost câteva detalii de regie: aria de intrare a lui Bejun Mehta, de o frumuseţe vibrantă, este secondată scenic de rugăciunea unui mahomedan care se mişcă penibil în ritmul lent al muzicii; acelaşi Bejun Mehta, într-un moment definitiv dramatic, intră într-un bazin de plastic gonflabil pentru a cânta "cu mine plâng izvoare şi pârâuri", iar regele dezamăgit de refuzul Rodelindei se automutilează cu un cuţit într-un braţ. Sigur, automutilarea este plauzibilă în mediul barbar (deşi populat de oameni ai puterii) în care este imaginată acţiunea. Totuşi, fără detalii de acest fel regia originală şi dialogul contemporan propus de Harnoncourt tatăl şi fiul cu Händel i-ar fi convins, poate, şi pe cei care se mai îndoiesc încă de reuşita operei Rodelinda.