Din momentul în care am auzit primele sunete ale Simfoniei a 3-a de Mahler, aduse vineri, 25 martie 2011 în sala Ateneului Român de gestul chirurgical de precis şi de autoritar al dirijorului Camil Marinescu, m-am întrebat la ce s-o fi gândit compozitorul când a scris această lucrare care desfăşoară clipă de clipă frumuseţe, care te desface fibră cu fibră şi te adună înapoi într-o uimire totală, care te lasă, cum spunea Ionel Teodoreanu, deschis ca o rană fericită. Cum poate exista ceva care atinge atât de profund fiinţa - şi acel ceva să nu fie nici Bach nici Mozart?

Panorama unei vieţi

Simfonia a 3-a de Mahler este panorama unei vieţi: spaimă care te paralizează, ceremonia unei nunţi, o rochie şi o pălărie de pai bătute de vânt într-o zi caldă de vară, carusel la bâlci, momente de cumpănă când trebuie să alegi o direcţie, profeţia paricidului împlinită, colonia penitenciară a lui Kafka, muzica de flaşnetă şi de circ din filmele lui Fellini. Şi acestea sunt doar partea I!

Dau apoi bună ziua un graţios Mozart, cum ar fi scris el în anii 1890 şi un Spărgător de nuci dintr-o vreme în care nici copiii nu mai cred în basme; muzica se continuă ca o coloană sonoră de desene animate clasice care se degradează încet-încet în ceva violent şi trece în sonorităţi care înfăţişează o navetă spaţială survolând Luna. Partea a 4-a, cu un început într-un pianissimo în care ţi-e frică să respiri, este cea în care cântă vocea solistă; în speţă, vocea Carolinei Masur părea că a fost acolo din totdeauna, şi că dacă ai auzit-o tu doar într-un moment bine definit este din pricina faptului că avuseseşi tu gândurile în altă parte. Este şi mişcarea în care s-au auzit foarte bine vocile feminine din Corul Filarmonicii, Corul de Copii Radio şi Corul Liceului de Muzică "Dinu Lipatti", pregătite de Iosif Ion Prunner, Voicu Popescu şi Lăcrămioara Pauliuc. Finalul Simfoniei a 3-a de Mahler - o linişte ultimă, după care nu mai poate urma nimic, transfigurată în înălţimi sonore.

Camil Marinescu şi infinitatea gesturilor dirijorale

Poţi crede că gesturile unui dirijor sunt limitate; există un număr de indicaţii fizice pe care le poate da, de mişcări pe care le poate face. Sunt de fapt o infinitate, nici unul nu se repetă şi nu e identic cu altul. Oprind sau conducând muzica, dirijorul Camil Marinescu ţine atât de bine orchestra în mână că parcă ar îmbrăţişa-o, de parcă ea ar fi un instrument, unul singur, din care iese orice muzică ar dori, toată muzica posibilă. Şi Simfonia a 3-a de Mahler şi Camil Marinescu au arătat că muzica este viaţă.