Că avea să fie una dintre cele mai importante seri de concert ale actualei stagiuni, nimeni nu cred că avea vreun dubiu. Publicul românesc îl cunoştea deja din cele două apariţii recente din Festivalul Enescu (2007 şi 2009), atunci când pur şi simplu a electrizat sala cu evoluţia sa în partituri de concert.

De altfel, nici nu era necesar să-l mai fi ascultat înainte, era suficient doar să-i cunoşti biografia extrem de bogată, uimitoare chiar pentru un muzician care totuşi nu are decât 42 de ani.

Da, Joshua Bell este cu adevărat un superstar şi faptul că l-am putut asculta la Ateneul Român în 11 mai 2010 a fost un adevărat privilegiu şi o bătălie câştigată împotriva urâtului.

Pot spune că am trăit seara acestui recital ca şi cum m-aş fi urcat pe o scară către Parnasul muzicii. Am pornit cu o reţinută şi cristalină Sonată KV 454 de Wolfgang Amadeus Mozart şi am continuat cu o impetuoasă Sonată op.30 nr.2 de Beethoven, unde Joshua Bell, secondat de pianistul Sam Haywood, părea să fie prin sonoritatea plină, uneori parcă orchestrală, cu totul altul decât în mult mai eterata sonată mozartiană.

Un pas mai sus, în partea a doua, care a debutat cu o lucrare de secol XX: Sonata de Maurice Ravel, în care cei doi protagonişti au ştiu să exploateze foarte bine (era de aşteptat) tuşele jazzistic-americane ascunse în partitura impresionistului francez.

Oarecum atipic pentru un recital cameral, programul a inclus în final două lucrări contrastante cu restul programului, ca şi cum bisurile ar fi fost oferite înainte de final. Puteai să vezi pur şi simplu stepa rusească în minunata Meditaţie din Suita Amintiri dintr-un loc drag de Piotr Ilici Ceaikovski, pentru a fi apoi transportat în cu totul altă lume, cea a virtuozităţi strălucitoare, din Introducerea şi Tarantella lui Pablo de Sarasate. Răspunzând aplauzelor entuziaste ale unei săli umplute până la refuz, Joshua Bell şi Sam Haywood au oferit un singur bis, o transcripţie după Nocturna op.9 nr.1 de Frederic Chopin, dedicată aniversării celor 200 de ani care se împlinesc în 2010 de la naşterea compozitorului.

Coborând treptele Ateneului, mă gândeam că pentru a ajunge să cânţi aşa cum o face Joshua Bell nu este necesar doar talent şi studiu, pentru că chiar nenumărate ore de repetiţii nu pot avea ca rezultat stăpânirea instrumentului aşa cum am auzit-o la Joshua Bell. Totul este şlefuit cu minuţie: de la imperceptibilul pianissimo din acut, ce te suspendă parcă într-un paradis al muzicii, până la fortele ce sună cvasiorchestral, de la susţinerea unei fraze lente, până la viteza unui pasaj de virtuozitate.

Este nevoie de mai mult decât talent pentru a fi un Joshua Bell şi am trăit sentimentul că sunt privilegiată că am fost la Ateneu să-l ascult în 11 mai.

Desigur, pentru a supravieţui în lumea de astăzi a interpretării mondiale, îţi trebuie şi muncă, şi genialitate, şi noroc şi o maşină puternică de marketing. Însă lecţia lui Joshua Bell pentru toţi profesioniştii muzicii din România este că şansa de afirmare o au, în primul rând, cei care îşi doresc să atingă perfecţiunea şi care au într-adevăr conştiinţa profesiei lor.

Iar pentru publicul românesc, pentru cel din Bucureşti în special, Joshua Bell a demonstrat mai multe lucruri: că e rentabil să plăteşti un bilet pentru a rămâne cu impresie puternică, poate pe viaţă, că merită să vină şi la viitoare episoade muzicale din "Cruciada culturii", pentru că muzica, dincolo de oricare cuvinte, vorbeşte direct unui suflet care cu siguranţă mai există în fiecare dintre noi.

Iar pentru cei care nu au reuşit să-l asculte live pe Joshua Bell, cât de curând, extrase din acest minunat recital, vor putea fi ascultate la Radio România Muzical.

Cristina Comandaşu

•

Cruciada culturii - o luptă pentru frumos iniţiată de Fundaţia ArtEst şi de Agenţia de Vise - a continuat în seara de 11 mai 2010 la Ateneul Român. După ce în urmă cu doar câteva luni pe aceeaşi scenă a putut fi ascultată violonista Sarah Chang, ieri numele la fel de cunoscut al lui Joshua Bell a figurat pe afiş. Violonistul american a cântat la Bucureşti în compania pianistului Sam Haywood, din Marea Britanie.

Am simţit pe tot parcursul recitalului propus de cei doi că temperamentele lor artistice sunt aproape diametral opuse. Joshua Bell este extrem de energic, expansiv, dionisiac dacă vreţi, în vreme ce Sam Haywood are o apariţie pe care aş numi-o discretă, însă nicidecum ştearsă - apolinică. Recitalul s-a deschis cu Sonata în Si bemol major de W.A. Mozart, interpretată cu accente romantice, dar de bun-gust, poate pe alocuri un pic prea dramatice pentru a se încadra în ceea ce ne place să numim în general «stil clasic».

Ştiind că în program sonatei de Mozart îi urmează o alta, semnată Beethoven, mă întrebam cum va fi abordată această partitură, scrisă de compozitorul german în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi tonalitate - do minor - cu cel de-al treilea concert pentru pian, dar şi cu simfonia "Eroica". Şi iată că înaintea primelor sunete privirea lui Joshua Bell a devenit tăioasă şi aproape străină de această lume, pregătită să se avânte în lumea sonoră agitată şi plină de contradicţii din partitura sonatei op. 30 nr. 2.

După pauză ne-au aşteptat clipe de şi mai mare răsfăţ, pentru că Sonata în Sol a lui Ravel, Meditaţia lui Ceaikovski şi Introducerea şi Tarantela de Pablo de Sarasate sunt, ca atmosferă, departe de lumea întunecată a sonatei beethoveniene. Jucăuşă şi plină de imaginaţie a fost interpretarea Sonatei de Ravel - ce se apropie, mai ales în părţile a II-a şi a III-a de lumea jazz-ului american, în vreme ce Meditaţia din ciclul Amintiri dintr-un loc drag de Ceaikovski a adus un contrast de atmosferă, fiind contemplativă. Recitalul nu se putea încheia decât cu un opus de mare virtuozitate, iar Joshua Bell şi Sam Haywood au ales, după cum vă spuneam, Introducere şi Tarantela de Pablo de Sarasate.

Final am zis??? Nu! Nu aşa se încheie un eveniment muzical ce îl are protagonist pe unul dintre cei mai importanţi violonişti ai momentului. Nu aşa se încheie un recital în care o sală arhiplină aplaudă în picioare minute în şir. Ci cu un bis. Şi pentru că este anul Chopin - am ascultat o Nocturnă.

Irina Cristina Vasilescu