Duminică, 2 mai 2010, o sală arhiplină a urmărit spectacolul cu Boema de Puccini, în care rolurile principale au fost abordate de soprana Elena Moşuc şi tenorul Giuseppe Giacomini. Extrem de apreciată şi iubită de publicul nostru, soprana care a cucerit deja mai toate scenele mari din lume a apărut la noi pentru prima oară în rolul Mimi, dovedind că poate susţine la nivel performant şi repertoriul destinat sopranelor lirice "pline", cântând impecabil, jucând perfect adecvat personajului, deşi poate aş fi dorit o mai mare încărcătură emoţională care să se transmită şi în sală.

Partenerul său de scenă, cândva ilustru solist răsfăţat în toate teatrele celebre, ajuns acum la o vârstă venerabilă, retras de altfel de multă vreme din circuitul artistic, a ales (sau… acceptat) acum o partitură pe care, în cariera sa internaţională, a susţinut-o doar sporadic, prioritare fiind pe atunci cele "de forţă", mult mai dramatice. Deşi la un asemenea nivel nu ar fi normal să se expună şi să fie privit de public cu îngăduinţă, a reuşit să parcurgă întreg spectacolul cu un glas care încă mai "sună" (chiar dacă mai "descărnat"), cu acute sigure (renunţând însă la cea din finalul duetului din actul I), dar manierismele din cânt şi mişcarea scenică "tinerească", mult accentuată, au stârnit adesea zâmbete, pentru că, pur şi simplu, era demodat. Dar ne-am consolat demult cu faptul că la noi, cu mici excepţii, ajung doar celebrităţile "în retragere" (Giacomini nu mai cântă probabil de un deceniu…). Pe de altă parte, nu este admisibil să distoneze şi să greşească muzical într-o operă-şlagăr, nici chiar tempii foarte largi impuşi de dirijorul Vlad Conta nefiind o scuză pentru aceste "scăpări" sau pentru dezechilibrul în raport cu orchestra, cu uşoară tentă de improvizaţie.

Întreaga distribuţie s-a străduit să fie la înălţimea evenimentului, soprana Irina Iordăchescu realizând personajul Musetta cu inteligenţă şi carismă, baritonul Ionuţ Pascu întrupând un Marcello agreabil, dar cu un glas care din păcate rămâne fără strălucire din cauze de ordin tehnic, basul Radu Pintilie a fost expresiv în Colline, baritonul Ion Dimieru s-a străduit să rezolve personajul Schaunard, Ştefan Schuller a fost un Benoit cam schematic, iar la polul opus, Paul Basacopol a supralicitat caricatural în Alcindoro, dar corul şi orchestra au sunat bine, omogen şi din fericire fără decalaje, într-un spectacol echilibrat dar "cuminte" în ansamblu, importante rămânând aplauzele şi ovaţiile (uneori ieşite din comun, ca pe stadion…) ale celor care s-au bucurat să asculte o soprană de anvergură mondială care revine cu plăcere "acasă" şi un tenor care aminteşte ceva dintr-o glorie a timpurilor demult apuse.