Astăzi, la Marea Sală UNESCO va fi pus în scenă spectacolul „Povestea Iei” - o creație coregrafică de Gigi Căciuleanu. Muzica spectacolului a fost semnată de compozitorul Dan Dediu.

Ce ne puteți spune despre concepția acestui spectacol?

Este un spectacol de muzică, gest, culoare și lumină. M-am documentat în mai multe feluri - și pe internet, am și citit diverse lucruri, am reascultat diverse muzici tradiționale românești - apoi am schițat un scenariu, pentru că este vorba de o creație coregrafică și muzicală de aproximativ o jumătate de oră. Timp de o lună și jumătate, am reușit să compun atât lucrarea, cât și să o orchestrez. După aceea, scosul știmelor a venit de la sine.

Ce aș mai putea să vă spun referitor la conținutul muzicii, este că revizitez mai multe dansuri pentru că această creație coregrafică mi-a dat ocazia să reflectez mai mult asupra dansurilor populare românești, și atunci le-am revizitat dintr-o perspectivă modernă. Fiecare și-a adus aportul în felul său. E o plăcere și asta pot să vă spun, cumva, din afară, pentru că eu trebuie să termin primul dintre toți cei care au colaborat, pentru că toți așteptau muzica mea.

Spuneați că v-ați documentat pentru crearea acestei muzici. Ați aflat lucruri noi?

Nu, sigur. Muzicile pe care le-am folosit le știam, dar privite din această perspectivă și a scopului pentru care îmi doream să le revizitez, s-au deschis într-un cu totul alt mod și mi-au oferit posibilitatea de a le folosi într-un mod creativ.

Am reformulat, am rescris, am reinventat și melodia și ritmurile, nu mai vorbesc și de armonie... ele au căpătat un alt contur și din cauza faptului că le-am scris pentru scenă și pentru a fi dansate.

Eu am mai revizitat dansuri și cu ocazia operei mele „O scrisoare pierdută”, după Caragiale. De data aceasta e vorba de dansurile populare românești care sunt aduse într-un context universal și-și aduc cumva contribuția.

Sunt foarte curios și de cum va primi publicul această lucrare. Într-adevăr, atât ia, cât și dansurile populare românești sunt simboluri ale tradiției naționale, dar ele pot fi integrate - trebuie să fie integrate - într-o montură pe care să o înțeleagă și cei din afara României. Deci, ele sunt simboluri, până la urmă, universale. Eu văd această lucrare și ca un fel de arcă a lui Noe. Gândiți-vă, peste 50 de ani, peste 100 de ani, e posibil ca multe dintre dansurile folclorice românești să dispară, dar ele vor fi purtate în continuare de către aceste lucrări mai mari care le conțin, cum am spus, ca un fel de arcă a lui Noe, care le salvează de la pieire.