Astăzi este o emisiune frumoasă, în primul rând, pentru că alături de mine în studio se află o foarte frumoasă doamnă, o artistă admirată pe scenele de renume din lume, dar și de la noi din România, mezzosoprana Ruxandra Donose. Bine ați venit, vă mulțumesc pentru prezență.

Bine v-am găsit și vă mulțumesc pentru invitație.

Nu știu de câte ori ați mai fost în acest studio, însă știu că ați cântat de mai multe ori la Sala Radio. Aș vrea să vă întreb, ce amintiri vă leagă de Radio România și implicit, de Radio România Muzical?

Este o instituție în care am pășit încă de copil, pentru că tatăl meu, Vasile Donose a fost aici redactor șef la redacția de muzică, la Redacția Culturală și de asemenea, tot de copil am pășit ca spectator în studioul de concerte al Radioului. Prima mea apariție a fost ca pianistă. Eram elevă la Liceul de Artă George Enescu, studiam pianul și am cântat la pian într-un concert perpetuum mobile, dirijat de Iosif Conta. Așa că îmi face o mare bucurie această perpetuare, această continuare. Multe, multe concerte am cântat aici și multe înregistrări am făcut și interviuri am dat. Este, spun fără să exagerez deloc, una dintre instituțiile cele mai apropiate și cele mai dragi mie din țară.

Recent ați cântat pe scena Ateneului Român în cadrul Festivalului Internațional "Duo Majura"şi reveniți la Opera Națională București săptămâna aceasta pentru un spectacol de operă. Cum vă simțiți pe scenă când veniți în România?

Am spus-o de multe ori, când vin în România sunt, în primul rând, foarte bucuroasă și în al doilea rând foarte emoționată, pentru că publicul de acasă este publicul cel mai special, publicul de care îmi pasă cel mai mult. Aici nu sunt străină, aici sunt înconjurată de prietenii mei, de foștii mei profesori, de lumea în care am crescut și am pretențiile cele mai mari de la mine atunci când mă prezint în fața publicului din România.

Emoțiile sunt mari?

Da, fără îndoială mai mari.

Sâmbătă, 12 noiembrie, sunteți invitata Operei Naționale București cum spuneam și ceva mai devreme pentru a face parte din distribuția spectacolului cu Aida de Verdi, un spectacol sold-out în care interpretați rolul prințesei Amneris. Cum vedeți, cum simțiți acest personaj?

Eu găsesc, cred, întotdeauna, la orice personaj pe care îl interpretez o mică ușiță spre sufletul meu, spre personalitatea mea, spre temperamentul meu, pentru că doar așa mi se pare mie că pot să reprezint acel personaj în mod credibil și cred că nu există în general, cu foarte puține excepții despre care nu discut acum, cred că nu există pe lume om și respectiv personaj absolutamente complet rău. Deși Amneris trece drept un personaj negativ, aici în opera Aida, așa cum și principesa Eboli din opera Don Carlo pe care de asemenea am cântat-o, ele sunt persoane care fac greșeli, pe care apoi le regretă amarnic. Mi-aș dori să fac o prințesă Amneris umană, cu explozii de gelozie, cu suferință, cu regrete, cu mândrie, chiar lipsită de răbdare, impulsivă, dar în același timp, umană. Vreau să fug de clișee mai pe scurt.

Pentru că vorbeam de roluri, care ar fi rolul care vă este cel mai aproape de suflet, așa, în general?

De obicei eu răspund la întrebarea aceasta spunând, tocmai cel pe care îl fac, pentru că sunt foarte multe roluri pe care le iubesc mult de tot și ca să spun repede vreo două-trei, pe lângă Carmen, pe care l-am cântat de foarte multe ori, Charlotte, din Werther de Massenet, compozitorul din Ariadna la Naxos de Richard Strauss și da, Eboli din Don Carlo, acum se adaugă și Amneris.

Ce roluri v-ați dori să jucați și n-ați apucat încă? Eu știu că sunt câteva roluri pe care v-ați fi dorit să le jucați și spun a juca și nu a cânta, pentru că mi se pare incompletă aceasta. Mă gândesc la Violeta, Tosca sau Salomeea, nu-i așa, dar nu sunt scrise pentru vocea dumneavoastră.

Da, da. Ați numit exact trei roluri fantastice pe care regret sincer că nu le pot cânta. Violetta Valery din Traviata este rolul cu care eu m-am apropiat de operă, ascultând o înregistrare fantastică pe care și acum o consider a fi cea mai frumoasă de la Deutsche Grammophon sub bagheta lui Claus Kleiber deosebit cu Ileana Cotrubaș în rolul Violettei Valery, Placido Domingo și Sherrill Milnes. Acea înregistrare m-a învățat pe mine zic eu, pe un LP mare, așa cum era, m-a învățat pe mine ce este opera, câtă emoție poate să aducă, cât de importante sunt cuvintele. Stăteam și plângeam asculând și mi-am dat seama că opera este mult mai mult decât muzica ei. De aceea când spuneți jucați eu mă bucur și nu mi se pare nimic fals în această expresie.

Montarea spectacolului de sâmbătă aparține regizorului bulgar Plamen Kartalov, o montare care se apropie de marile montări tradiționale ale operei. Vreau să vă întreb, vă sunt apropiate montările tradiționale sau vă simțiți bine și în acele spectacole experimentale sau nu, care încearcă să modernizeze acțiunea operei?

Eu mă simt bine în toate acele producții care încearcă să servească în mod dedicat și cu respect opera respectivă, muzica și subiectul. Nu am nimic împotriva acelor producții care încearcă să găsească o nouă cheie de a citi o anumită partitură, pentru că sigur, operele în general, bine, în afara cazului în care sunt opere istorice, strict, care nu ai cum să le muți, dar chiar și acelea, că istoria se repetă, prezintă adevăruri mari, adevăruri general valabile și cel mai important mi se pare să le pătrundem, să le înțelegem și să le reprezentăm. Dacă pentru asta avem nevoie să apropiem acțiunea mai aproape de zilele noastre, n-am nimic împotrivă să o face, doar să o facem cu această idee, cu acest scop și nu dintr-un fel de orgoliu, ieftin de a găsit să facem altceva nou care nu s-a mai făcut până acum, indiferent cum.

O reîntâlnire cu colectivul Operei Naționale București. Știu că la începutul anului ați cântat împreună cu ei la expoziția mondială din Dubai, nu-i așa?

Da, așa este.

Duminică, dacă nu mă-nșel ați fost și în sală, la spectacolul O scrisoare pierdută de Dan Dediu, nu-i așa, și vreau să vă întreb, mergeți des la operă ca spectator?

Din păcate nu merg des la operă ca spectator pentru că nu locuiesc în ţară, dar la operă în general, da, dacă mă aflu într-un oraș unde sunt acolo la operă sigur mă duc cu drag să văd colegii și mă duc cu drag să văd spectacole, dar nu pot să spun că este un mers foarte, foarte regulat și din cauză că pentru mine mersul la operă este de foarte multe ori tot muncă. Mă duc să învăț ceva, mă duc să mai aflu ceva, mă duc să experimentez ceva. Se întâmplă mai rar să mă duc ca acum, când am fost la Scrisoarea pierdută, pur și simplu, de bucurie și pentru că doream să văd spectacolul, opera scrisă de fostul meu coleg de liceu și Conservator, Dan Dediu și mă bucur enorm că am ajuns, pentru că într-adevăr, am văzut un spectacol complet și acesta este un lucru rar.

Ce urmează pentru Ruxandra Donose după Amneris de sâmbătă?

Urmează o mică incursiune mai intensă în lumea didactică, pentru că între timp am acceptat și un post de profesor la Universitatea de Muzică din Linz din Austria.

Felicitări.

Mulțumesc. Așa că o să mă ocup puțin și de studenții mei pe care acum iată, în ultimele două săptămâni i-am abandonat un pic, după care vor începe alte proiecte, concerte, fie la Filarmonica din Oslo, recitaluri, o altă operă la care mă întorc cu drag Ora spaniolă de Ravel, pe care și pe asta am cântat-o la un moment dat aici la Sala Radio, acum câțiva ani, în formă de concert, deci voi continua să combin aparițiile pe scenă cu, iată, activitatea didactică și în mod oficial și voi continua să călătoresc. Cred că așa am fost născută cu o valiză în mână.

Ruxandra Donose, vă urez mult succes sâmbătă și o revenire cât mai apropiată pe scenele din România, dar și la Sala Radio, pentru că aici sunteți iubită și apreciată.

Cu cel mai mare drag vin la Sala Radio și aștept ocazia potrivită Cu siguranță voi spune da.