Pe 11 octombrie 2022, Elena Moșuc a revenit pe scena Operei din Zurich, în spectacolul Trubadurul de Giuseppe Verdi. O premieră la care a asistat Luminița Arvunescu.

Elena Moșuc, în primul rând, cele mai sincere și entuziaste felicitări! Evoluția ta în "Trubadurul" verdian a readus pe scena Operei din Zurich arta interpretării vocale în tot ceea ce are ea mai temeinic și impresionant, ceea ce nu a rămas fără răsplată din partea publicului, cel puțin, - un public bun cunoscător de operă, cu care nu te-ai mai întâlnit, de fapt, de 7 ani. Cu ce conotații a venit pentru tine revenirea pe scena care te-a consacrat și în fața publicului din Zurich?

Ținând cont că toată lumea știa că îmi doresc foarte mult să revin la Opera din Zurich, opera care m-a crescut, m-a consacrat, opera în care mi-am făcut un repertoriu foarte mare și foarte solid, emoția a fost foarte mare. Dar nu numai pentru mine, ci și pentru cei care mă cunosc de 31 de ani. În 1991 am debutat pe această scenă într-un rol de coloratură - e adevărat, o coloratură dramatică, Regina Nopții - și uite că acum am ajuns la Leonora din Trubadurul, un rol pe care, bănuiesc, puțini îl așteptau de la mine; toți fiind obișnuiți cu Gilda, Traviata, Lucia, Puritanii, Zerbinetta - roluri pe care le-am jucat pe toate scenele mari ale lumii.

Care au fost provocările acestei noi partituri pe care ai abordat-o?

Leonora este un rol pe care l-am debutat deja acum 4 ani, în 2018, la Belgrad. Dar acum, când am reluat, având peste două săptămâni de repetiții, lucrând foarte serios fiecare scenă, fiecare moment, am avut ocazia să fac cunoștință mult mai bine cu rolul, să-l dozez mai bine, să îl cresc... iar acest lucru, sinceră să fiu, s-a întâmplat mai mult în spectacole. Am avut deja 5 spectacole și în fiecare spectacol am crescut, am făcut cunoștință mult mai bine cu Leonora pe care încă o experimentez. Mai avem un spectacol duminică seara.

Este o altă dimensiune și, cum ați remarcat, un alt calibru. E un rol în care, bineînțeles, folosesc aceeași tehnică, dar rolul cere mai mult și a trebuit să găsesc atunci când l-am studiat modalitatea în care să redau momentele dramatice așa cum așteaptă toată lumea. Bineînțeles că eu am vocea mea, nu am încercat niciodată să imit pe altcineva, dar cred că am reușit ca momentele dramatice să le redau foarte bine. Bineînțeles, în momentele de pur belcanto sunt acasă: acute, supra-acute. Normal, avem foarte mult belcanto în Verdi, mai ales în operele de început din care și Trovatore face parte, dar este o altă dimensiune. Nu am atât de multă libertate ca în rolurile pur belcantiste. Dacă aș avea ocazia acum, în perioada următoare, să mai am o serie de spectacole, ar fi excepțional, dar, din păcate, trebuie să încep să studiez alt rol. Dar, a fost acest moment al revenirii acasă - Opera din Zurich fiind "acasă" pentru mine. A fost un moment emoționant nu numai pentru mine, dar și pentru cei din jurul meu, pentru că cei care mă cunosc - începând de la portar, toți directorii, inclusiv directorul general, cei din cor, din orchestră - toți m-au primit cu brațele deschise și, pur și simplu, am simțit că sunt iubită.

Cum te-ai simțit totuși în producția galezei Adele Thomas? Toată acțiunea operei se desfășoară pe treptele unei scări imense, goale, gri...

Iată că aici, la Zurich, m-am trezit într-o producție destul de modernă în care, dacă ai observat, eu, Leonora, sunt cea mai normală. Am avut și costume frumoase, dar, oricum... ea a vrut să scoată ridicolul din operă. Și asta s-a văzut de la început și până la sfârșit.

Te deranjează, în general, să evoluezi în astfel de montări sau te adaptezi ușor și încerci să-ți construiești partitura în orice condiții?

Bineînțeles că eu în această producție a trebuit să mă adaptez. Dă bine această scară și cred că dacă s-ar fi lucrat mai mult cu noi s-ar fi obținut ceva frumos. Dar, pentru noi, a fost destul de obositor să ne plimbăm în ansambluri și în arii pe această scară. Îți mănâncă puțin din energie, iar această energie ar trebui să o păstrăm pentru partea muzicală mai mult.

Leonora este dintr-o altă categorie decât cele verdiene abordate până acum de tine, adică Violetta Valery, Luisa Miller...

Deși, și Luisa Miller și Giselda în Lombarzii, ultimele interpretate, au o anumită tentă dramatică mai dezvoltată decât Gilda și Traviata și m-au pregătit, să zicem, foarte bine pentru această Leonoră.

Sunt rolurile verdiene spinte noul tău obiectiv repertorial?

Da, cred că acesta este viitorul meu și am în vedere să debutez și alte roluri - Odabella din Attila (acest debut îl voi avea la Belgrad) și am în vedere chiar și Aida. Acum, după ce am văzut cum mă simt în Leonora, cred că într-un an, doi, trei... Încerc, de ce să nu încerc?! Cât tehnic nu forțez, văd cum mă simt și apreciez dacă pot să cânt pe scenă sau nu.

Și o ultimă întrebare: poate trăi Elena Moșuc fără operă, fără scenă?

Nu. Sunt, simt, știu că sunt născută pentru scenă. Dumnezeu mi-a dat așa voce frumoasă, trebuie să ofer publicului...

Deci, cariera ta de trei decenii până în acest moment e în plină desfășurare și va continua, nu?

Tu mă cunoști foarte bine, nu sunt o cântăreață care iubește rutina, de aceea și abordez roluri noi, doresc să debutez, doresc să învăț permanent.