Pianistul Radu Lupu s-a stins din viață duminică, 17 aprilie, la vârsta de 76 de ani. Despre relația artistului cu publicul și despre percepția pe care acesta o avea asupra propriilor recitaluri ne vorbește Mihai Constantinescu, fostul director „Artextim”.

Cum l-ați cunoscut pe maestrul Radu Lupu?

Prima dată când l-am cunoscut a fost în liceu. El era într-o generație mai în vârstă decât mine; mama lui era directoarea liceului la care eu eram elev. Era elev la liceul de muzică și acolo a fost prima dată când ne-am cunoscut. După aceea, prietenia noastră s-a închegat mai mult după ce a venit în Festivalul „George Enescu” și datorită faptului că soția lui, Delia Bugarin, a fost colegă de facultate cu mine și cu soția mea. S-a închegat o prietenie în primul rând profesională pentru că l-am apreciat foarte mult și toate prezențele lui Radu în festival au fost momente de excepție. Radu a fost un moment de lumină pe care noi l-am avut în festival întotdeauna. Chiar dacă nu a fost de atât de multe ori pe cât de mult am fi vrut noi, participarea lui a fost deosebit de apreciată și de neuitat. A fost un mare artist pe care cred că oricine ar fi vrut să-l aibă prieten, oricine ar fi vrut să-i ceară un sfat. L-a dat cu mare plăcere oricui; a avut și legături foarte multe cu tineri pe care i-a îndrumat. A fost ceva deosebit! Face parte din galeria marilor muzicieni, marilor oameni pe care, din păcate, România i-a pierdut.

Cum vă amintiți că era pe-atunci, în liceu, în copilărie?

Foarte emotiv, așa cum a rămas întotdeauna. Și la ultimele concerte pe care le-am avut era deosebit... intra într-o transă, pur și simplu. Era foarte emoționat. Era foarte greu pentru el să se adune, dar în momentul în care apărea pe scenă lângă pian, era un zeu. În permanență considera că n-a făcut tot ce trebuie ca să fie apreciat așa cum îl aprecia toată lumea. Din acest punct de vedere, cei care l-au cunoscut mai îndeaproape își dau seama că ceea ce era Radu în relațiile directe, în relațiile personale pe care le avea, era mult deosebit față de ceea ce era în aparență.

Importanța pianistului Radu Lupu a fost caracterizată de multe voci importante în ultimele zile. Ce ne puteți spune dumneavoastră despre cum îl percepea publicul?

Ultimul recital pe care Radu l-a avut la Ateneu a fost un moment de excepție. Publicul român l-a apreciat foarte mult, chiar dacă unii zic că nu a fost cunoscut. Nu a fost cunoscut poate în alte medii, dar mediile academice, mediile de specialitate știau cine este Radu și-i apreciau talentul, îi apreciau geniul pe care îl prezenta întotdeauna. El era unul dintre primii pianiști ai lumii, alături de marile nume care se vehiculează în acest moment. Venirea lui Radu în orice colț al lumii era un moment deosebit de care toată lumea era bucuroasă. În România, v-am spus, nu l-am avut de multe ori pe Radu în festival și în concerte, dar atunci când a fost, au fost pur și simplu sărbători de neuitat.

Cum se referea el însuși la succesul său?

Era foarte modest. Era foarte pretențios în ceea ce face și din acest punct de vedere exigența lui i-a determinat și acestă stare de introvertire. Lui niciodată nu-i plăcea cum a ieșit concertul. Concertele erau extraordinare toate, nu au existat sincope din punctul acesta de vedere, dar el întotdeauna zicea „se putea mai bine, se putea mai bine”. Au fost momente foarte dificile pentru el, mai ales în ultima perioadă, când era bolnav. Mi-aduc aminte că l-am ascultat la un moment dat cu Orchestra din Londra, cu Sir Colin Davis, într-un concert de Brahms... când a intrat pe scenă, toată lumea a oftat, pentru că făcea o grimasă de durere fiindcă avea o piatră la rinichi care îl deranja extraordinar de tare. S-a urcat pe scenă, lumea nu credea că va termina Concertul 1 de Brahms, și practic el a fost cel care era în centrul atenției, el a fost cel care a dirijat concertul, nu era nevoie de Sir Colin Davis acolo pentru că el era omul care dirija orchestra și omul din mâinile căruia a ieșit un concert de Brahms extraordinar.