O nouă licitație privată, programată pentru data de 15 februarie 2022, aduce în discuţie patrimoniul enescian. De această dată sunt licitate patru scrisori ale lui George Enescu ce pot fi considerate a fi inedite. O acţiune în cadrul căreia, printre altele, sunt licitate şi trei scrisori ale lui Anton Pann, dacă e să cităm doar numele unor muzicieni ale căror documente figurează între loturile scoase la vânzare.

De la precedenta licitaţie, din luna septembrie a anului trecut şi până în prezent, istoricul Eugen Ciurtin a descoperit noi indicii despre traseul parcurs de bunurile şi manuscrisele ce au aparţinut lui George Enescu, dar care nu sunt în propietatea statului. Le aflăm şi noi acum:

În primul rând, să amintim ascultătorilor noştri că, în luna septembrie a anului trecut, 5 file de manuscris care conţin schițe şi sumarul laitmotivelor din opera "Oedipe" de George Enescu, precum şi o vioară copie Guarneri, despre care se afirmă că a fost primită de George Enescu de la Casa Regală a României au fost vândute în cadrul unei licitaţii. Casa de licitații susținea că era vorba de obiecte aflate în proprietate privată, în așa-numitul "Fond Drăghici". La acea vreme, Artexim, instituţia care organizează Festivalul și Concursul Internațional "George Enescu" a sesizat Ministerul Afacerilor Interne în legătură cu legalitatea vânzării acestor loturi, iar Ministerul Culturii a declarat, la un moment dat, că procedurile de preemțiune și de clasare se aflau în desfășurare. Dar, cum spuneam, loturile au fost vândute, iar acum, o altă casă de licitaţii vinde patru scrisori ale lui Enescu.

Dumneavoastră aţi urmărit îndeaproape întreaga acţiune, mai ales că în ultimii ani au mai fost vândute şi alte manuscrise ale lui Enescu pe care nu le regăsim în patrimoniul Muzeului Naţional "George Enescu".

Vă rog să ne povestiţi ce anume aţi descoperit în legătură cu ceea ce se consideră ca făcând parte din "Fondul Drăghici"? Romeo Drăghici - fost avocat şi prieten al lui Enescu, legatarul său testamentar, cel care a fondat Muzeul Enescu, fiind şi primul director al acestei instituţii.

Vă mulțumesc pentru întrebare și invitație și vreau să cer scuze ascultătorilor noștri pentru calitatea vocii afectate de pandemie.

Ceea ce am putut descoperi urmărind noile documente Enescu scoase în licitație atât la Casa de licitații Historic, cât și, ca mai demult, la Casa de licitații Artmark, este următorul fapt: abia în august 2021, acum câteva luni, pentru prima dată s-a vorbit public despre o colecție/fond "Romeo Drăghici". Romeo Drăghici, născut la 10 ani după Enescu și mort în 1983, aşa cum știm grație volumelor publicate de istoricii și muzicologii Ioana Arnăuțoiu Voicu și Ladislau Csendes, a avut un rol primordial - cu sprijinul securității - de a organiza începuturile Muzeului Enescu, transferând fonduri extraordinare de la Paris puțin înainte și, mai ales după moartea lui Enescu, în luna mai 1955.

Dar până anul trecut, până acum câteva luni, nimeni nu a susținut public că acest Romeo Drăghici ar fi avut o colecție personală care să includă exact lucrurile pe care Enescu le destinase, prin testament, muzeului care-i poartă numele.

Astfel, am coroborat o informație mult timp neglijată din amintirile cu destăinuiri ale lui Ilie Kogălniceanu, fiul lui Ninette Duca, prietena de-o viață și confesoarea lui Enescu, care spune că la începutul anilor 1950 Romeo Drăghici își însușise (punând chiar o ștampilă cu "Colecția Romeo Drăghici") anumite fonduri de scrisori vechi. Am putut descoperi pe facsimile ale acestor scrisori - scrisori atât de vechi încât includ până și primele scrisori emise de Enescu, la vârsta de numai 7 ani, de îndată ce a ajuns la Viena - ștampila lui Romeo Drăghici, ștampila care menționează "Colecția Romeo Drăghici".

Prin urmare, avem o demonstrație indubitabilă pe scrisori de la 1888, dar și pe scrisori ulterioare, că Romeo Drăghici și-a însușit din ceea ce Enescu destinase muzeului care avea să-i poarte numele.

Așadar, în acest moment, dumneavoastră ați descoperit nu doar aceste detalii, ci că există, de fapt, două ștampile "Drăghici"; ștampila "Donația Romeo Drăghici" și ștampila "Colecția Romeo Drăghici". Aici aș dori să detaliați puțin.

Există mențiuni în fondul documentelor Enescu; nici o partitură de Enescu nu este în tezaurul național deocamdată, dar există scrisori despre care, chiar pe site-ul CIMEC se poate constata că poartă mențiunea, dar nu este și reproducerea unei ștampile care menționează "Donația Romeo Drăghici"; dar o ștampilă "Colecția Romeo Drăghici" - adică aceste documente pe care și le-a însușit fraudulos în anii foarte tulburi 1950 cel care trebuia să gestioneze testamentar avutul lui George Enescu - a apărut abia acum. Există chiar ștampila "Colecția Romeo Drăghici" pe începutul partiturii la celebrissima Sonată a III-a pentru pian și vioară din 1926 "În caracter popular românesc"; și este vorba de partitura definitivă pentru vioară, cu scrisul lui Enescu, care în colțul din stânga sus are, așa cum a fost publicat demult la Botoșani, în facsimil - ștampila "Colecția Romeo Drăghici".

Problema este următoarea... odată identificată ștampila "Colecția Romeo Drăghici", coroborând cu faptul că în numai câteva luni au apărut 35 de documente noi din avutul lui Enescu la case de licitații care nu au spus nimic despre expertiza pe care au acordat-o acestor documente și văzând că există o hemoragie de documente, inclusiv inedite ale lui Enescu pe piața gri a caselor de licitații (a căror reglementare este absolut insuficientă în prezent așa cum o arată și licitațiile Eliade), ne punem problema - oare cât alt Enescu inedit se află în colecții particulare?

De aceea vă rog, pentru ascultătorii noștri, să recapitulăm câte scrisori ale lui Enescu au fost publicate până astăzi. Cum știm, există cinci volume care poartă chiar acest nume, fie Scrisori, fie Corespondență - trei dintre ele, editate de Viorel Cosma între 1971 și 2015, și două editate între 2016 și 2020 de doamna Irina Nițu de la Muzeul Enescu. Avem publicate de Viorel Cosma 867 de scrisori în primele două volume și apoi, cu o pauză de 24 de ani, încă 255 de scrisori în 2015. Doamna Irina Nițu a publicat ea însăși 690 de scrisori din arhiva Muzeului Enescu. Viorel Cosma însuși, în anii '80, afirma că am putea avea de-a face cu 3000 de scrisori ale lui Enescu. Până acum au fost publicate cu exactitate 1812, urmând ca ele să fie coroborate cu alte zeci de scrisori publicate în volume alternative - de biografie, cum a făcut de exemplu Ilie Kogălniceanu, corespondența mamei lui și a lui însuși cu Enescu.

Dar iată ce spunea Viorel Cosma cu un an înaintea morții: "Din păcate, scrisorile lui Enescu apar la distanțe neprevăzute (pentru volumul al treilea de Scrisori, de pildă, mi-au trebuit 24 de ani, spre a aduna doar 255 epistole). Au existat «pauze» de câțiva ani", când nu a apărut nici un document, descoperirea unei singure scrisori (chiar tipărită într-un ziar sau într-o carte) constituind o șansă fericită a... întâmplării, a hazardului"

Licitațiile ne pun în fața acestei hemoragii de documente inedite ale lui Enescu. E vorba de zeci de documente inedite care au apărut în câteva luni în România. Există peste o sută de documente inedite care au apărut în ultimii ani la licitații oneste, în Franța.

Mai mult, există o legătură directă care trebuie făcută de toți cei care-l iubesc și-l cunosc pe Enescu - și este, de fapt, același lucru - între aceste documente inedite și muzica lui. În septembrie 2021 a apărut manuscrisul din 1880 al unei Fürstin, încă principesă a României - Carmen Sylva, Junge Schmerzen. Noi știm că Enescu însuși a reelaborat într-un lied (care nu a fost publicat critic între timp, dar care face parte din colecțiile Muzeului Enescu) cu același titlu, pe baza acestei partituri a fostei eleve a Clarei Schumann, Regina Elisabeta, un alt lied.

Astăzi, după câteva luni, aflăm că la licitația Artmark se vinde o scrisoare inedită al cărei destinatar este doamna Yvonne Astruc, marea violonistă cu care Enescu a fondat Institut instrumental la Paris. Ce aflăm din această scrisoare? Aflăm că Enescu, cu siguranță a susținut cursuri de interpretare violonistică, de măiestrie, un masterclass al timpului, cu un an înainte, în 1933, și mai ales că atunci, în aprilie 1934, când scrie acest document extraordinar trimis la Paris, Enescu lucra la Simfonia a IV-a (așa cum știm din datele pe care maestrul Pascal Bentoiu le-a oferit atunci când a editat-o critic și a făcut-o să fie auzită pentru prima dată, în 1996). Ei bine, în această nouă scrisoare scoasă la licitație, aflăm că Enescu nu ieșise din casă de cel puțin 15 zile, că nu visa decât cum să încopcieze mai bine părțile, mai armonios, pentru a scrie primele două părți - atât de sumbre din pricina Marucăi Cantacuzino care avea o relație cu Nae Ionescu - din Simfonia a IV-a și aflăm, de asemenea, că nu se mai bărbierea; lucru aproape unic - nu mai făcuse asta din 1909, de la moartea mamei lui.

Prin urmare, concluzia noastră n-ar putea fi decât faptul că orice istoric și, mai ales, orice muzicolog va trebui să urmărească cu atenție și licitațiile, ba chiar să editeze în direct documentele care ies la iveală, în așa fel încât să salvăm conținutul acestei corespondențe inedite a lui Enescu.

Pentru că astfel, ca să punctăm încă o dată, putem reconstitui atât viața privată a lui George Enescu, cât și tot ceea ce a ținut de activitatea sa profesională și un parcurs, bineînțeles, al obiectelor și manuscriselor sale.

Într-adevăr, există foarte puține documente despre anul de cumpănă 1934 și nu există documente atât de personale precum această scrisoare care a ieșit la Casa de licitații Artmark. De aceea, cred că interesul muzicienilor, muzicologilor și al publicului enescian redutabil încă în România nu poate fi decât foarte mare pentru aceste scrisori care, firește, ar trebui să reajungă în colecții publice.