Știu că ați mai fost la București în contextul acestui eveniment internațional în 2013 și ați interpretat pagini scrise de George Enescu. Dar v-ați întâlnit cu muzica lui Enescu și înainte de a avea vreo tangență cu această manifestare?

Am crescut în familia unui dirijor (Neeme Järvi n.r.), așa că era firesc ca numele și muzica lui Enescu să îmi fie cunoscute încă din copilărie; poate nu atât de bine cât ar fi trebuit să fie, dar totuși ne erau familiare - mai ales, piesele pe care el le-a intitulat Rapsodii… Mai târziu, am descoperit singur mult mai mult despre creația lui Enescu… Am mai fost la acest festival cu Orchestre de Paris cu câtva timp în urmă și atunci am avut într-adevăr, un contact mult mai pregnant cu muzica lui Enescu.

Ați menționat ambianța în care ați crescut… V-aș întreba dacă a fost dificil să vă afirmați ca reprezentant al unei noi generații de dirijori în cadrul familiei…

Nu aș spune așa ceva, mai degrabă exact opusul! În plan strict muzical au fost mult mai multe "plusuri" și beneficii ascunse ale acestei situații, căci dirijatul presupune mai degrabă o îndelungată ucenicie profesională, nu este ceva care se învață doar citind din cărți! Când ai în casă un dirijor experimentat, ai parte de mult mai multă cunoaștere adâncă și informație "din interior" decât ai putea primi de la mulți dintre profesorii la care te-ai putea duce. Spun asta, pentru că, o mare parte dintre profesorii care predau dirijatul în instituțiile de învățământ, nu au avut de fapt o carieră practicând dirijatul și atunci, instruirea în acest domeniu este realizată de obicei, urmând două direcții: una strict academică - pe care o consider foarte importantă - și care este încredințată adesea celor care se ocupă mai mult cu pedagogia, cu aspectul academic al interpretării și mai puțin cu practica dirijorală, iar a doua direcție o constituie cursurile de măiestrie oferite în diferite locuri de către cei care au o mare experiență în domeniu, dar nu țin cursuri în mod obișnuit de-a lungul anului. A fi în contact cu cineva care combină atributele unui foarte bun profesor cu cele ale unui dirijor foarte experimentat (așa cum este cazul tatălui meu), având o asemenea persoană acasă, vorbindu-ți și ghidându-ți drumul de pe la vârsta de cinci, șase ani, constituie în mod cert, un mare beneficiu.

Ați putea spune că ați "furat" meserie și de acasă, nu doar urmărindu-l în sală, la repetiții…

Absolut! Dar cred că în copilărie am fost la mai multe repetiții și reprezentații decât foarte mulți alții, nu neapărat pentru a învăța muzică sau dirijat, ci pentru că era și o altă modalitate de a rezolva problema supravegherii copilului, căci dacă nu se putea merge la grădiniță, ajungeam la repetiție!

Ați lucrat perioade destul de îndelungate cu mai multe orchestre din zone diferite: din Franța, Germania, Japonia, din Elveția… Se vorbește mult despre aspecte ale globalizării și în asemenea colective; există însă și elemente specifice de care trebuie ținut cont în aceste țări, în aceste medii culturale? Și mă refer nu numai la muzicieni, ci și la public!

Fiecare țară și, de fapt, fiecare orchestră în parte este diferită din anumite considerente; există și anumite asemănări (de bază)… Dacă vei compara o orchestră din Franța cu una din Japonia sau cu cea din Zürich vei găsi un anumit nivel profesionistic, care este - în general - similar; dar există un anumit tip de conexiune cu ambianța, cu mediul în care oamenii din aceste colective trăiesc: în Japonia este caracteristică disciplina riguroasă, în Franța - atitudinea foarte individualistă și mai puțină disciplină… Orchestra din Zürich, cred că prezintă un fel de îmbinare între aceste două extreme: există și elanul individualismului, dar și nota germanică în corectitudine și disciplină… De fapt, trebuie înțeles că există o foarte mare influență a societății în care aceste ansambluri activează și ele reflectă felul în care arată acea comunitate. De aceea este și atât de interesant să te duci într-un loc sau într-altul, ai șansa să simți și un pic din parfumul mentalității locale și asta se poate observa și în modul diferit în care se cântă, în care ei interpretează muzica! Iar, în privința publicului, se poate spune că întâlnești personalități distincte: în unele locuri ți se pare extatic, în altele, mai rezervat și există multe alte variante între aceste două repere!

Ați avut si multe colaborări cu orchestre americane; cum le-ați caracteriza?

Viața muzicală americană este cam la fel ca în celelalte țări pe care le-am menționat deja… Mediul face toată diferența. Dacă ești în New York sau în Chicago (de exemplu), întâlnești mentalitatea specifică marilor orașe americane, cu direcții foarte clare, orientate ca și cum totul ar fi o afacere menită să aducă profit. Acolo, MUZICA este de cele mai multe ori privită ca o afacere; este realizată la un nivel foarte, foarte înalt și există muzicieni incredibil de valoroși în Statele Unite dar, pe scurt, întreaga activitate a orchestrelor are drept scop strângerea de fonduri - banii necesari pentru a menține ansamblul în viață! Au loc uneori și spectacole de mare ținută, dar - în general - există un mod destul de "standard" de a privi "job-ul" muzicianului, destul de asemănător unui lucrător dintr-o fabrică sau din orice alt domeniu de muncă sindicalizat, unde primești un set clar de drepturi și regulamente... iar MUZICA nu este pe locul întâi, ci eventual pe doi sau trei! În Europa, lucrurile sunt ușor diferite, dar depinde la ce zonă a Europei ne referim: în Anglia este tot cam așa, deoarece acolo există o foarte complicată structură financiară și posibilitățile financiare sunt foarte limitate; despre Germania aș spune că este o veritabilă Mecca pentru muzica clasică, căci aici este poate, cea mai "sănătoasă" combinație între condiții de muncă civilizate, corecte și un mod de a trata activitatea fără a uita vreun moment că pe primul loc trebuie să fie MUZICA!

Considerați că această "globalizare" care se poate ușor observa în componența majorității orchestrelor actuale, ajută sau mai degrabă, deranjează în obținerea unui profil personalizat, a unei sonorități speciale a ansamblului respectiv?

Cred că este de fapt o problemă de... timp. Dacă vorbim, de exemplu, despre Filarmonica Cehă - pe care eu o consider printre puținele orchestre actuale care mai au o sonoritate a lor - ajungi să înțelegi că acest aspect s-a păstrat tocmai din cauza unui anumit tip de izolare: da, este un ansamblu din centrul Europei, dar a existat aici un fel de izolare... de exclusivitate atunci când vorbim despre repertoriul abordat, despre modul în care instrumentiștii au fost pregătiți în perioada de școlarizare, despre tipologia oamenilor pe care îi angajează în acest colectiv (de multe ori sunt foști discipoli ai acelorași profesori); este un mod de a menține o tradiție, un fel de... linearitate care este foarte greu de păstrat astăzi. Vedeți, în primul rând aspectele legate de repertoriu: o orchestră "normală" cântă astăzi orice, de la Bach la Stockhausen și dincolo de generația lui și a-ți pune problema de a avea o anumită sonoritate specifică, ideală este practic imposibil - nu poți cânta Dvorak cu același sunet pe care îl ai în Brahms, Debussy cu aceeași culoare de sunet precum Ceaikovski și așa mai departe... Repertoriul clasic este el însuși un alt subiect de discuție care a trecut prin multe schimbări în ultima perioadă și acum există concepții foarte diferite legate de sonoritate în acest tip de creații... Iată un exemplu: s-a vorbit mult de sound-ul Filarmonicii din Berlin, căci ansamblul aborda în acel timp, mai ales, repertoriul german, dar acum nu mai este cazul, căci se cântă acolo absolut orice foarte bine, ceea ce solicită o atitudine foarte flexibilă în privința adaptării sonorității! Și dacă ne uităm la aceeași Filarmonică din Berlin, găsim probabil 25 de naționalități acolo: prim-oboistul este englez, prim-flautistul este francez, un concert-maestru este american, iar altul japonez, prim-violistul este israelian, deci vorbim deja despre un nou model de ansamblu în care nu se mai pune problema de a conserva aspecte din trecut, care astăzi nu mai sunt relevante pentru societatea noastră.

Care a fost argumentul pentru care ați ales pentru programul cu Filarmonica din București cea de-a doua simfonie de Serghei Rahmaninov?

În primul rând, această simfonie este una dintre lucrările mele preferate - iubesc această muzică! Acesta este motivul principal, apoi știu că orchestra are talentul și capacitatea de a o realiza așa cum aș vrea eu; nu am nici un dubiu că elanul romantic al acestei partituri îi va reuni pe interpreți. Este adevărat că dacă vrei să cânți Haydn sau chiar Beethoven cu o formație cu care te întâlnești pentru prima oară poate fi mult, mult mai complicat, în timp ce muzica lui Rahmaninov este mai degrabă un punct de confluență în plan expresiv.

Din creația enesciană ați ales Rapsodia a II-a…

Am preferat Rapsodia a II-a pentru că este mai rar interpretată; este o piesă încântătoare, chiar dacă mai puțin spectaculoasă poate decât Rapsodia I și tocmai de aceea, mi s-a părut interesant de programat acum. Sunt convins că în România este cântată adesea, dar presupun că prima dintre rapsodii se aude mai mult!