Muziciana va fi prezentă în festival în calitate de concertmaestru alături de Orchestra Filarmonicii "George Enescu", în concertul de deschidere, și de Orchestra Națională a Franței în 13 și 14 septembrie.

Ne întâlnim cu o personalitate pe care muzica o leagă în mai multe feluri de România.Și nu mă refer doar la muzica lui George Enescu pe care o ascultăm chiar din debutul acestei noi ediții a Festivalului. Cum este să te simți și din România, prin ceva ce vine din suflet și de acasă?

Cred că sunt 6 ani de când vin frecvent în România, de când vin să cânt și ca solistă uneori, aşa cum am făcut-o și cu Orchestra Radio România în 2015. Şi vin în concertele programate în Festivalul Internațional "George Enescu" cu mare drag. Educația mea muzicală începe prin intermediul tatălui meu,Vladimir Nemțanu, care a fost format integral în România, într-o cultură foarte bogată și foarte apropiată de Franța. Înconjurată de țări slave, România e o țară latină dar care are o particularitate în cultură, fie că vorbim despre muzică, despre pictură sau literatură… Mi-e greu să o descriu în cuvinte, dar vorbesc despre o finețe aparte, despre această deschidere spre lume în general și mă bucură sincer să găsesc în mine aceste rădăcini românești transmise genetic, pe care le simt din plin în ființa mea, dar și prin educație.

Și vorbiți despre vioară ca despre instrumentul care e cel mai în măsură sau cel mai apt să exprime muzica populară, tradițională, folclorul. Și poate a fost un drum invers de la studiul de vioară clasică, la revenirea în România …și contează și felul în care și Enescu a simțit folclorul și l-a transpus atât de meticulous în partituri simfonice și pentru secolul 21.

Cam așa e. În urmă cu 9 ani am înregistrat Sonata a 3-a, a lui George Enescu, pentru vioară și pian în caracter popular românesc. Am descoperit o scriitură cu totul unică, diferită de ceea ce cunoșteam! Acum sunt pe cale să scot un nou disc cu Impresii din copilărie. Această creație enesciană, tot pentru vioară și pian, care durează 23 de minute, m-a făcut, prin aprofundare, să sesizez mai bine de ce a scris-o Enescu în această manieră. Mulți mari compozitori precum Bartok sau Brahms au simțit nevoia de a melanja folclorul cu tot ce era mai nou în materie de compoziție. La Enescu am găsit acest fel de a compune, de a scrie atât de detaliat. Atâtea informații la fiecare notă, la fiecare măsură. Atâtea indicații reprezintă pentru mine o dorință foarte clară de a păstra acest patrimoniu al României ca într-o imagine fotografică, pentru a nu-l pierde, pentru a nu se pierde memoria culturală, folclorică a României. Iar, la Enescu, grija pentru detaliu nu vine pentru a-l împovăra pe interpret, ci pentru a păstra, pentru a consemna sunetul muzicii de la țară cât mai exact, cât de viu posibil.

I-ați făcut lui Enescu un elogiu minunat acum, la 140 de ani de la nașterea sa și la ediția a 25-a a prestigiosului festival care îi poartă numele! E în vocea dumneavoastră o fervoare și o bucurie de a vă recunoaște în ceva ce îi și vă aparține! Impresiile din copilărie sigur veneau la dumneavoastră prin simțirea tatălui care v-a pus vioara și arcușul în mână. Iar opusul ales să deschidă efectiv festivalul vă aduce și de această dată acasă, într-o calitate care v-a consacrat, cea de concertmaestru.

Da! E sigur! Eu regăsesc în Rapsodia a 2-a dorinţa lui Enescu de a-și consemna pe portativ amintirile de acasă, dar și sonoritățile pariziene în care plonjase. Am avantajul de a-l privi pe Enescu în felul meu, în dublă perspectivă, a României și în cea a orașului în care a trăit mult și în care m-am născut și eu, Parisul. Enescu l-a frecventat pe Maurice Ravel, a fost fascinat de Debussy și e adevărat că în această a doua Rapsodie găsim numeroase imagini ale României, pe alocuri tablouri foarte expresive care trec dintr-un spațiu în altul, direct, fără tranziție. Ne putem imagina că e cineva care se află într-un spațiu anume și când închide ochii se poate regăsi deodată și în trecut și în prezent, descriind ceea ce vede și ceea ce are în memoria afectivă.

Acest prim concert din festival aduce artiști din zone culturale diferite, așa cum sunt și compozitorii. Este Enescu, dar este Sibelius și este, în partea a doua, Rahmaninov. Așa că în această calitate, de concertmaestru, cum pare acest debut de festival?

E adevărat că un concertmaestru călătorește mult și cunoaște multe orchestre. Am cântat în ultimii doi ani cu London Simphony Orchestra, am fost invitată la orchestre din Spania, Italia, Elveția și știu că ceea ce face să stea alături uvertura și celelalte piese dintr-un concert, ceea ce leagă scena de public, e desigur limbajul universal al muzicii. În muzica simfonică putem exprima totul respectând un anume cod, așa cum de pildă Șostakovici reușea să facă în muzică, în simfoniile sale, o critică a sistemului comunist. Păstrând proporțiile, e la fel și la Rahmaninov sau la Dvorak. Toți marii compozitori au o mare nevoie de a se exprima, de a-și transmite marile întrebări sau neliniști: Ce e cu lumea în care trăim?, cu politica?, ce îi face pe oameni să reacționeze illogic? Muzica astfel scrisă are același mesaj, oricare ar fi momentul în care e ascultată, iar noi revenim iar și iar la aceleași teme și subiecte filosofice, asupra existenței.

Şi se întâmplă ca prin muzică, prin descifrarea mesajului său, să putem reconstitui stări dominante într-o epocă, într-un spaţiu cultural anume.

Fiecare compozitor are propriul limbaj și asta mi se pare foarte interesant. Când privim o partitură de aproape, descoperim mici detalii și mici chei care ne permit să "vorbim" Rahmaninov, de a-i vorbi cu adevărat limba.Cred că fiecare compozitor are aceste mici chei, ca într-un text poetic sau de teatru. De ce anumiți actori, interpretând același text, îl transmit mai bine decât alții? Eu cred că e o chestiune de înţelegere a limbajului, a sistemului de comunicare al compozitorului și, mai ales, de "citire" a invizibilului, într-un fel! Am găsit un cuvânt în franceză care descrie aceste legături subtile: interstițialitate. Interstițiile: tot ceea ce se află între lucruri, între componente infinitezimale, între celule, între cuvinte, între litere... toate acestea e extrem de important să fie văzute, simțite, remarcate odată cu elemente de bază precum compoziția, armonia, ritmica. La Rahmaninov, de exemplu, apare un element pe care cred că toată lumea îl remarcă: sunt linii sub note, ceea ce înseamnă "apasă nota!", iar acest element are un sens foarte expresiv. Și cum sunt atâtea liniile care îi însoțesc muzica, ele au un context. Fiecare! Un context fie piano, fie forte, fie crescendo… Și în fiecare moment particular "a apăsa" înseamnă desigur altceva, dar nimic sau nimeni nu ne învață cum se face asta bine sau corect. E vorba de experiență, dar mai ales de a simți aceste lucruri, de a te plasa cât mai aproape de eul interior al compozitorului.

Iar dumneavoastră sunteți cea care trebuie să facă sublinierea!...

Exact! Iar Rahmaninov a dorit să noteze și să comunice atâtea asemenea detalii importante pentru a-i putea citi stările și mesajul!

Ați spus-o, și nu o dată că vă place, că vă încântă această manieră de a fi în orchestră, de a fi concertmaestru. Cum e acum la București acest contact? Cum vă puneți în operă această știință de a fi în mijlocul celorlalți, fie ei la Paris, la Berlin, aici…?

E aparte această orchestră pentru mine, pentru că aici a cântat tatăl meu ca violonist timp de un an și jumătate, în 1978-79. Amintirile lui sunt incredibile și mai sunt încă trei persoane în orchestră care l-au cunoscut. M-au emoționat până la lacrimi evocările lor și prezența mea aici e cu-atât mai importantă. Am impresia în același timp că sunt acasă și că meseria pe care am ales să o practic - și sunt vioară solo de 21 de ani!- e chiar vocea mea. E destinul meu. Simt că nu puteam alege mai bine. E un rol muzical extrem de bogat și de important, pentru că sunt împreună cu toți muzicienii din orchestră - comunicăm, cântăm împreună. Orchestra e o minune, e o comunitate, e ca un sat în care ne cunoaștem cu toții într-o diversitate de situații în care ai mereu ceva de descoperit și de învățat. În plus, sunt în cea mai apropiată poziție faţă de dirijor! A mă afla între toți muzicienii și ceea ce dorește șeful de orchestră, a fi puntea de legătură între aceste două entități e pentru mine minunat, pentru că îmi place foarte mult să mă adaptez, să răspund provocărilor fiecăreia dintre ele. Iar aici, între muzicienii de la Filarmonică, în mod special, mă simt minunat, pentru că simt că aș călca pe urmele pașilor tatălui meu, că am revenit la izvor, și am fost primită cu voie bună și cu zâmbete largi. De la primele note am simțit un nivel exceptional de a cânta, un suflet adevărat și o ascultare reală.

Un început de festival ce vorbește despre atât de dorita revenire a publicului în săli, despre bucuria de a cânta alături, pe scenă! Și aceasta nu e singura prezență a dumneavoastră în festival.

Da! Revin pentru concertele din 13 și 14 septembrie cu Orchestra Națională a Franței, cu Cristian Măcelaru, noul nostru director muzical.

Veniți atunci cu muzica dintr-un alt acasă al dumneavoastră și mă întreb ce veți aduce în plus.

Muzica franceză. Cu Messiaen, cu Ravel, cu particularitatea acestei orchestre naționale care are de pus în valoare muzica franceză. Cu specificitatea instrumentelor sale, precum oboiul sau instrumentele timbrale. Și, în plus, cu această tradiție, ca în Daphnis și Chloe a lui Ravel, a ralentiului, a interpretării unor lucruri care ne sunt integrate în gene! Toate marile orchestre pot interpreta desigur aceste piese, dar revin la această idee a interstițiilor, a nuanțelor de dincolo de portative, pe care orchestra franceză le va interpreta în maniera sa unică. Ți cu atât mai mult Orchestra Națională a Franței, care cântă Daphnis și Chloe de 80 de ani.

Se cheamă rafinament. Acord fin! Spații interstițiale. Mulțumim mult pentru toate acestea și pentru concentrarea, ca în timpul unui concert, de a găsi cea mai nuanțată exprimare a stărilor și sentimentelor cu care porniți in această ediție a festivalului.

Cu bucurie! Dar încă de pe acum vreau să le mulțumesc organizatorilor pentru eforturile pe care le fac în această perioadă în care e mult mai dificil să organizezi un asemenea festival. Îi mulțumesc Nicoletei care cu lacrimi în ochi mi-a spus ca e prima dată când cântă, din nou după atâtea restricţii, cu un singur pupitru, alături de mine. Îi mulţumesc în mod special lui Mihai Constantinescu, pentru felul în care găsește răspuns la secundă la toate problemele care se ivesc și la toate întrebările de organizare care i se pun.