Ansamblul Les Talens Lyriques concertează la București, în 20 și 21 septembrie 2019, în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu". Muzicienii interpretează două opere în concert pe scena Ateneului Român, în seria Concertelor de la miezul nopții. Despre cele două titluri din creația lui Georg Friedrich Haendel - Agrippina și Iulius Cezar în Egipt - dar și despre pasiunea pentru repertoriul de muzică veche, am discutat cu dirijorul Christophe Rousset. Întâlnirea a avut loc în luna iunie, când am asistat, în "avanpremieră", la o reprezentație cu Agrippina, la Halle, în orașul natal al compozitorului.

Care ar fi câteva repere din povestea ansamblului Les Talens lyriques, pe care l-ați fondat la începutul anilor '90?

Am abordat repertoriul de operă cu Les Talens lyriques în 1992, deci la foarte scurt timp după înființarea grupului. Apoi a fost Farinelli un an mai târziu. Am avut oportunitatea să descopăr puțin scena napolitană, cu Iomelli, Traietta, erau adevărate bucurii muzicale. În zilele noastre, peisajul programelor de concerte este puțin mai rigid, tindem să rămânem în zona mainstream. Din fericire, Haendel este în vogă, operele sale sunt cerute, difuzate. Deci mă număr printre norocoșii cărora li s-a cerut să dirijeze Haendel: la Halle, în orașul său natal și în curând la București.

Reușiți însă, în cariera dumneavoastră, să păstrați un echilibru între repertoriul așa-zis mainstream și piese mult mai puțin cunoscute, cum este muzica lui Jean-Henri d'Anglebert, de pildă. Găsiți cu ușurință locul și publicul potrivit căruia să îi prezentați aceste muzici?

Când eram copil, m-a pasionat arheologia. Iar arheologia s-a manifestat, la mine, prin cercetarea în biblioteci. Astfel că m-am entuziasmat foarte repede față de lucruri total necunoscute și mi-am schimbat și viziunea față de creații celebre de Mozart, Handel etc. De pildă, când am găsit Armida de Jommelli și am văzut că Mozart împrumutase elemente din aceasta pentru Mitridate, am fost foarte entuziasmat. M-am gândit că oamenii trebuie să cunoască aceste lucruri, așa că am înregistrat Armida. Acest lucru se integrează în obiectivele generale pe care mi le-am stabilit. Mă gândesc la o analogie cu pictura. Când mergem la un muzeu, admirăm un Caravaggio, un Tiziano, dar asta nu înseamnă că nu vedem și lucrările altor pictori, mai puțin cunoscuți, agățate de o parte și de alta. În muzică, dacă nu există interpreți care să ne prezinte acești mici maeștri, nu putem înțelege cum au evoluat marii maeștri și în ce manieră au influențat și au fost influențat de ceilalți. Pentru mine a fost, deci, foarte important, să reflectez asupra acestor compozitor. În această perioadă, de exemplu, sunt captivat de Salieri, pe care îl descopăr ca fiind un compozitor genial; el a fost, aș spune, brutalizat de filmul lui Milos Forman; i-am publicat o operă italiană - La grotta di Trofonio, apoi am înregistrat cele trei opere franceze, trei capodopere, după părerea mea. Cred că demonstrăm că Mozart a absorbit mult material de la Salieri și că Salieri nu a fost doar un muzician gelos pe contemporanul său, un geniu supranatural sau extraterestru. Deci asta este foarte important pentru mine, să pun aceste lucruri în perspectivă, să le fac mai ușor de înțeles pentru publicul larg. Pe mine mă pasionează aceste conexiuni și sper că și publicul este pasionat de ele. Acest lucru mă animă și mi-ar plăcea să continui să caut partituri inedite. Vom continua acum cu Salieri, avem un proiect cu Armida, care se va derula foarte curând. Cred că va fi foarte interesant, în special pentru domeniul muzicologic și pentru cei ce vor să înțeleagă cât mai bine cu putință fenomenul muzical.

Care este deschiderea publicului față de această nișă repertorială a muzicii vechi și cum putem să aducem publicul mai aproape de ea?

Eu am abordat întotdeauna muzica urmărind anumiți pași. Pornesc de la partitură, partitura vorbește intuiției mele. Pornind de la intuiție, îmi formez niște convingeri, de la care creez o interpretare, cea mai convingătoare cu putință. Indiferent dacă este o lucrare din mainstream, de care vorbeam adineauri (o pasiune de Bach, un magnificat, Anotimpurile de Vivaldi) sau o operă total necunoscută, pentru mine e totuna. Mă străduiesc, în aceeași măsură, să pătrund în interiorul partiturii, să găsesc nucleul, esența. De la această esență, încerc să readuc la viață ceea ce eu numesc o "frumoasă adormită". Cam așa a arătat, de pildă, lucrul cu Agrippina pe care o vom interpreta la București. Este o operă pe care nici eu, nici cea mai mare parte dintre soliști și dintre muzicienii din orchestră nu au cinterpretat-o niciodată până acum. Am abordat-o ca și când ar fi fost o operă total necunoscută, o partitură nouă dintr-o bibliotecă pe care aș fi cântat-o în primă audiție absolută. Am unit toate firele pentru a încerca să înțeleg cum a fost gândită structura operei și încerc să fac abstracție de celelalte tradiții interpretative care nu mă interesează absolut deloc. Nu caut să aflu ce au făcut Gardiner, Rene Jacobs sau alții; ceea ce mă interesează este ceea ce spune Handel, pe care îl cunosc bine prin prisma cantatelor, a operelor mai târzii precum Rinaldo, Iulius Caesar, Alcina, Ariodante. Încerc să decriptez modul în care Handel a înglobat, încă de la începutul acestei opere Agrippina, toți germenii geniali care aveau să stea la baza tuturor marilor sale capodopere. Ce o face pe această operă să fie specială, autentică, oportună? De ce reinterpretăm Agrippina astăzi? Când am prezentat-o zilele trecute (n.r. în luna iunie) pentru prima dată în concert la Dortmund, publicul ne-a răsplătit cu ovații entuziaste, așa că cred că am reușit ce ne-am propus.

Pentru că tot ați deschis discuția despre Agrippina, aș vrea să vă întreb ce ați descoperit ca fiind cel mai interesant în această operă pe care o abordați pentru prima dată.

Conține, desigur, melodii foarte, foarte frumoase. Dar nu acestea m-au interesat cel mai mult, ci modul în care Haendel a condus muzical acțiunea. Libretul este foarte bun; a fost scris pentru Veneția, unde tradiția teatrală și cea a operei erau foarte puternice. Ajungem, după Monteverdi, Cavalli și alți compozitori importanți, în 1709, la un Handel tânăr, care scria pe un libret venețian, foarte bogat, cu o poveste foarte complexă și pasionantă. Are personaje interesante: Agrippina - ca personaj manipulator; Claudio - un împărat în adevăratul sens al cuvântului, l-am putea imagina ca pe un Trump al acelei epoci; are multă putere dar este, în același timp, controlat de iubirea față de diverse femei. Sunt multe lucruri pe care ni le putem imagina pentru această operă. Și pentru că nu avem regizor, regia o fac chiar eu, pun în mișcare dramaturgia, mă bucur de toată atenția cântăreților, ceea ce este cu adevărat pasionant pentru mine.

În final, aș vrea să vă întreb cum ați primit invitația de a concerta pentru prima dată la București.

Cunosc personal câțiva români care m-au fascinat întotdeauna. Am cunoscut cântăreți români și nu numai, în Elveția, în Franța, în Belgia. Cu toții mi s-au părut foarte calzi, sensibili. M-am apropiat foarte ușor de acești oameni. Nu încerc să generalizez, dar în orice caz, acest lucru m-a încurajat. Apoi sunt legăturile istorice foarte puternice dintre Franța și România. Am aflat chiar că există clavecine făurite de Pascal Taskin în România. Nu știu dacă voi avea timp să le văd, dar aceste legături între două țări care nu sunt atât de apropiate geografic mă fascinează. Nu în ultimul rând, având această profesie, îmi place foarte mult să călătoresc, dar recunosc că îmi este destul de greu să ies din acest spațiu familiar, integrat cumva în limitele Imperiului Roman. Sunt o ființă estul de bizară, recunosc, dar trebuie să vă spun că am studiat latina, greaca, am acest spirit care se simte foarte apropiat de cultura clasică, de antichitate. Această atracție îmi stârnește interesul de a veni în România.