Muzicianul a susținut un recital la Sala Auditorium, pe 8 septembrie

Domnule David Grimal, sunteți un apropiat al Festivalului Enescu de multă vreme. Sunteți căsătorit cu o româncă. Fără a comite o indiscreție, aș vrea totuși să vă întreb, ce a apărut mai întâi în viața dumneavoastră? Soția sau Festivalul Enescu?

Este vorba de puncte geografice diferite. Cunosc Festivalul Enescu de mult timp, dar mi-am întâlnit soția la Cluj, nu la București, în circumstanțe diferite. Și este adevărat că acum, mare parte din sufletul meu simte românește.

Soția dumneavoastrăs este tot muziciană?

Da. Este violonistă în orchestră, la Cluj.

Știți câteva cuvinte în limba română? Copiii dumneavoastră vorbesc românește?

Bineînțeles. Copiii mei vorbesc românește perfect, iar eu nu vorbesc atât de bine, dar înțeleg limba română.

Vă mulțumesc pentru aceste răspunsuri. Acum vă invit să vorbim despre muzică. Sunteți un bun cunoscător al creației enesciene. Ați cântat multe dintre lucrările maestrului român. În opinia dumneavoastră, care este principala dificultate când abordezi repertoriul enescian?

Cea mai mare dificultate pentru un interpret care nu este român este să simtă sufletul acestei muzici. Pentru că Enescu, care a fost un mare compozitor, își avea rădăcinile în muzica folclorică românească. Iar creația lui reflectă dragostea pentru țara sa și pentru români.

Ați cântat împreună cu ansamblul dumneavoastră, Les Dissonance, Suita nr.1 pentru orchestră. În repertoriul dumneavoastră aveți totodată Sonata nr.3 în caracter popular românesc, Capriciul român, Andante malinconico ș.a. Care este lucrarea de care vă simțiți cel mai apropiat?

Cred că toate aceste lucrări sunt valoroase. Muzica lui Enescu a evoluat de-a lungul vieții compozitorului. Desigur că a acumulat mai multe influențe. Perioada franceză este, pentru mine, poate mai puțin interesantă decât cea din care transpar rădăcinile sale. Este dificil să mă rezum la o singură lucrare, de fapt.

L-ați descoperit pe Enescu în adolescență, ascultând înregistrări ale sale cu Lipatti. Vă amintiți unde ați găsit acele înregistrări și despre ce lucrări era vorba?

În primul rând Sonata a III-a în caracter popular românesc și apoi Poemul de Chausson, pe care Enescu îl interpreta de-a dreptul magnific. Apoi am ascultat și alte înregistrări, cu o Sonată de Beethoven, sau cu Enescu dirijând. Este un muzician care m-a fascinat întotdeauna, pentru că a avut capacitatea de a fi compozitor, violonist, dar și un foarte bun pianist și de asemenea un bun profesor. Cred că era o ființă umană formidabilă și un artist de mare calitate și este un lucru rar să întrunești toate aceste calități.

De ce l-ați ales pe Ștefan Șimonca Oprița să susțină împreună cu dumneavoastră recitalul din cadrul Festivalului Enescu?

L-am ales pentru că îl consider un talent extraordinar; este un băiat care cântă excepțional la vioară, dar care deși este foarte tânăr (are doar 19 ani) cunoaște multe lucruri, este foarte matur și are o mare curiozitate față de muzică. Ștefan compune, cântă la pian; într-un fel seamănă cu Enescu. Poate că el va fi viitorul Enescu! După părerea mea, are capacitatea de a deveni un muzician cu adevărat important, nu doar un violonist. Sunt bucuros să pot împărți scena cu el, pentru că eu consider că împărtășim împreună valori deosebit de profunde, chiar dacă Ștefan este foarte tânăr.

Cum vă împărțiți timpul între activitatea de violonist și cea de profesor?

Predau pe tot parcursul anului în Germania, de două ori pe lună și stau de fiecare dată câteva zile. În rest am concerte și desigur dedic timp și familiei mele, care este foarte importantă pentru mine, mai importantă decât concertele. Apoi sunt concertele cu Ansamblul Les Dissonance, concertele mele ca solist, însă nu petrec mai mult de o săptămână în turnee, fără să îmi văd copiii. Păstrez un echilibru între familie, studenții mei și viața artistică. Nu sunt parte a societății de consum, am o carieră internațională, însă nu-mi place să susțin concerte în fiecare zi, în orașe diferite, cântând aceeași partitură.

În recitalul de la București propuneți lucrări de Enescu și Ravel, muzică românească și franceză din aceeași epocă. Putem vorbi despre elemente de limbaj comune?

Putem vorbi despre două lumi între care există influențe. Prezența lui Enescu la Paris a fost foarte importantă. A fost cu siguranță influențat de Ravel, care la rândul lui a ascultat în mod cert înainte de a scrie Tzigane, nu știu dacă muzica lui Enescu, dar muzica din Carpați, dintre România și Ungaria. Cred că sunt două părți ale Europei care se privesc una pe cealaltă, care se iubesc și se admiră. Este vorba despre prietenia dintre Franța și România, pe care o reprezint și eu la rândul meu.

Cântați pe vioara Stradivarius Ex-Roederer. Care este istoria acestui instrument?

Nu cunosc întreaga poveste. A fost făcută pentru curtea Regelui Spaniei în anul 1710, apoi nu știu ce s-a întâmplat, dar o regăsim la un politician din timpul lui Napoleon, care se numea Roederer, la fel ca șampania. Nu știm de unde a luat-o, poate din Spania în timpul unei campanii. Vioara a fost cântată ulterior de o mare violonistă turcă, Ayla Erduran, apoi s-a plimbat între New York, Lausanne și Paris, unde a ajuns în urmă cu 7 ani.

Foto: Andrada Pavel