Ai vreo primă amintire muzicală din copilărie sau de mai târziu?

Îmi amintesc de repetițiile de cor, la care, mama mergea, atunci când eram foarte mic. Mama a cântat în destul de multe coruri de amatori. Am amintiri, inclusiv în biserică legate de muzică și am amintiri inclusiv cu bunicii mei. Bunicul, cu toate că era un om de la țară cânta cu foarte multă plăcere la foarte multe instrumente. Din primul salariu își cumpărase chiar și un acordeon. Pianul pe care îl avem acasă la București a fost cumpărat de el. Dar, chiar dacă nu provin dintr-o familie de muzicieni am fost înconjurat de muzică de când mă știu.

Dacă erai întrebat, copil fiind, ce vrei să te faci când o să fii mare, ce răspundeai?

Dacă eram întrebat pe la vreo 7-8 ani, aș fi spus că vreau să fiu pictor și compozitor. Cu artele plastice, văd că nu prea s-a realizat nimic, dar am rămas la muzică.

Știu că tu ai început cu studiul pianului, la cinci ani și după trei ani ai trecut la violoncel. Ce anume sau cine anume a fost motorul acestei schimbări și de ce?

Aici sunt foarte, foarte recunoscător doamnei profesor Mihaela Nemțeanu. Dumneai a fost prima mea profesoară de pian și a venit la un moment dat cu această idee sau mai degrabă cu această inspirație, sugerându-mi-se să studiez un instrument cu coarde, pentru că aș avea un auz muzical bine dezvoltat și oricum sunt destui pianiști pe lume.

A fost dragoste la prima vedere, la prima atingere, cu violoncelul?

De la prima lecție de când mi-a fost arătat instrumentul și toate elementele care-l construiesc! Ţin minte că m-am îndrăgostit din prima.