În 6 septembrie, solist al Orchestrei Filarmonicii Cehe, conduse de Cristian Măcelaru, va fi violoncelistul german de origine română Valentin Răduţiu, câştigător al premiului al II-lea la ediţia din 2011 a Concursului Internaţional "George Enescu". A fost pentru mine un interviu plin de emoţie, cu un muzician tânăr care-l iubeşte împătimit pe George Enescu şi care iubeşte România, deşi nu s-a născut şi nici nu locuit vreodată în România. Valentin Răduţiu are 31 ani, s-a născut la München, tatăl său fiind violoncelist în Orchestra Radiodifuziunii Bavareze. A studiat la Salzburg, Viena şi Berlin, acesta din urmă fiind şi oraşul în care locuieşte astăzi.

Mă bucur că prilejul realizării acestui interviu este prezenţa dumneavoastră în Festivalul "George Enescu". Aş vrea sa vorbim în primul rând despre lucrarea pe care o veţi interpreta pe 6 septembrie la Ateneul Român, o lucrare dificilă pentru violoncel şi orchestră.

Este vorba despre primul concert pentru violoncel şi orchestră de Dmitri Şostakovici, unul dintre cele mai importante concerte pentru violoncel poate nu doar din secolul XX, dar din întreaga istorie a muzicii, compus pentru celebrul Mstislav Rostropovici, al cărui elev a fost şi David Geringas, cu care de altfel am învăţat şi eu acest concert.

V-a destăinuit David Geringas ceva deosebit pentru interpretarea acestui concert?

Desigur că profesorul pune o amprentă şi o direcţie foarte puternică şi este, într-adevăr, un privilegiu să înveţi o asemenea lucrare din mâna unui om care a fost aproape de creaţia acestei lucrări în care regăsim celebrul suflet rusesc, pe care noi, ca români, ştim să-l simţim foarte bine. Această lucrare are un context politic foarte puternic. Şostakovici a fost un om care a suferit, după cum ştim, mult din cauza oprimării pe care a trăit-o în Uniunea Sovietică. Pentru fiecare artist este important să cunoască contextul unei lucrări; în acelaşi timp, e important şi pasul de a te elibera de experienţa unor interpretări iconice, ca cea a lui Rostropovici, care te pot absorbi, e important pentru mine să mă regăsesc ca artist cu sentimentele mele în muzica pe care o cânt.

Ce vă transmite această muzică eliberată de o experienţă de viaţă pe care dumneavoastră nu aţi avut-o în timpul comunismului?

Este o întrebare filosofică, clasică, de fapt. În contextul artei, întrebarea e dacă există o necesitate de a suferi pentru artist. Orice destin cred că este unic şi aceasta este şi o problemă a vieţii că doi oameni cu aceeaşi viaţă, trăind în acelaşi oraş, câştigând la fel de mulţi bani, cu acelaşi post, cu la fel de mulţi metri pătraţi în locuinţă ca celălalt, unul este fericit, altul este nefericit. Nu doresc să văd aşa o legătură unilaterală, pentru că nu cunosc viaţa într-o ţară comunistă cum a trăit-o Şostakovici. Dar, pot, pe un plan sufletesc, să resimt şi să mă simt foarte aproape de această muzică. Asta este ceea ce ne dorim ca un ideal când avem o lucrare cu care simţim această legătură aşa cum o simt în mod special cu acest concert de Şostakovici. Nu doresc să vorbesc despre durerea din această muzică sau motivele din care poate înţeleg ce exprimă muzica, ci doresc să exprim toate acestea la violoncel, în primul rând. Cred că pentru cel care ascultă lucrarea pentru prima dată, are o forţă de absorbire, de a-l duce în acest vârtej, de a-l purta în adâncul negru; restul să-l simţim şi să-l trăim în concert.

De cât timp cântaţi acest concert, de câţi ani?

Am studiat acest concert cu profesorul meu Geringas la Berlin, dar, de fapt, îl învăţasem mai devreme, la 16 ani, când încă eram studentul lui Clemens Hagen la Mozarteum din Salzburg. Deci, cam de o jumătate de viaţă îl port cu mine.

A fost alegerea dumneavoastră acest concert pentru apariţia în Festivalul Enescu sau a fost o înţelegere şi cu orchestra?

Da, a fost o înţelegere reciprocă. Cred că şi un repertoriu care se potriveşte cu orchestra, o orchestră slavă care se simte, cred, acasă în acest domeniu.

Aţi mai cântat cu această orchestră?

Nu, este prima dată. Un lucru care mă bucură enorm, la fel ca şi prima mea colaborare cu maestrul Cristian Măcelaru.

Ce aşteptaţi de la această colaborare cu un dirijor român care îl înlocuieşte pe regretatul Jiri Berohlavek, care s-a stins din viaţă în luna mai anul acesta?

Această veste a fost, într-adevăr, foarte tristă. Sigur nu pot să neg că îmi pare rău că nu am avut şansa să-l cunosc şi să cânt pe scenă cu Belohlavek, dar am auzit atât de multe cuvinte de laudă şi cunosc păreri de la mulţi muzicieni pe care eu îi respect şi îi admir care vorbesc la rândul lor cu multă admiraţie de maestrul Măcelaru. Am urmărit în ultimii ani cariera lui care este de talie internaţională. L-am văzut şi pe programe tot mai des în Germania; mă bucur şi sunt curios, cum sunt întotdeauna când mă întâlnesc pentru prima dată cu un dirijor, în ce fel se va apropia el de această muzică. La Şostakovici într-un fel poţi să spui " You have it or you don't". Nu vreau să spun că doar francezii ştiu să cânte muzică franceză şi doar nemţii ştiu cum trebuie cântat Beethoven. Dar există o anumită caracteristică în muzica slavă pe care cred că noi românii o înţelegem şi sigur istoric există foarte multe motive care ne încurajează şi ne dau dreptate. Nu vreau să fac analize filosofice, dar ortodoxia, o anumită nuanţă a poporului român sunt foarte apropiate de această muzică. În România cred că se ascultă Şostakovici cu o plăcere deosebită. Şi acesta este încă un motiv în plus pentru mine de a mă bucura că maestrul Măcelaru va fi dirijorul acestui concert.

Ca să pun punct şi virgulă în discuţia noastră "He has it". Am ascultat o versiune a unei simfonii de Şostakovici chiar în această vară realizată de Cristian Măcaleru, aici, în România şi, într-adevăr, a fost ceva senzaţional, după părerea mea.

La Şostakovici pare câte o dată mai uşor, muzica are un caracter foarte puternic pe care poţi să-l creezi foarte evident şi totuşi, câteodată, anumiţi muzicieni nu pot relaţiona aşa de bine cu această muzică. Nu pe degeaba Brahms nu a suportat muzica lui Ceaikovski. Sunt nişte diferenţe culturale, aspecte care ajută o compatibilitate şi din acest motiv cred că maestrul Măcelaru este persoana care din sânge şi din instinct şi din toată ştiinţa pe care a acumulat-o în această meserie mă va purta într-un mod fantastic prin acest concert.

La şase ani după momentul în care aţi devenit laureat al Concursului Internaţional "George Enescu" puteţi avea o privire de ansamblu. Cât de important a fost concursul George Enescu pentru cariera dumneavoastră?

A fost, într-devăr, un eveniment participarea mea la concurs şi este desigur o mare bucurie, o împlinire, un sentiment foarte frumos să mă întorc în România şi la Ateneu, cum este întotdeauna, dar în mod deosebit prin contextul festivalului şi, evident, premiul meu la concurs a fost legătura principală cu acest drum al meu care acum mă duce şi la festival. Nu mă satur să povestesc despre legătura mea personală, prin tatăl meu, care este violoncelist şi care a studiat la Bucureşti. Majoritatea muzicienilor spun că este cel mai frumos şi cel mai emoţionant să cânţi acasă. Dacă eşti la Singapore şi nu ştii pe nimeni în sală, într-un oraş pe care îl vezi prima dată şi pe care apoi poate nu-l vei mai vedea pentru zece ani, nu există această rezonanţă cu locul, pe care eu nu reuşesc să o neg, această atmosferă, toate aspectele unui loc care cumva contribuie şi ele în interpretare la momentul concertului.

Dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine creaţia lui George Enescu. Sunteţi autorul unei integrale discografice a lucrărilor pentru violoncel şi pian de George Enescu, apărută în 2013. Cum aţi putea descrie specificul muzicii enesciene?

Am extrem de mult respect şi multe sentimente, emoţii pentru muzica lui, încât îmi vine greu şi nu doresc să îi pun cumva o ştampilă, dar cred că exact această caracteristică sau această problemă caracterizează foarte bine muzica lui, fiind că este aşa de diversă, schimbătoare în decursul vieţii lui. Găsim o muzică surprinzător de modernă, cu un amalgam fascinant de origini şi influenţe. Cred că Enescu a fost într-adevăr un om european. Trebuie să ne gândim la biografia lui, de unde a venit, unde a studiat, la ce vârstă, la Viena, apoi la Paris. De fapt, muzica sa ilustrează parcursul lui personal. Pe mine mă fascinează un criteriu subtil, poate greu de înţeles în prima clipă, este ideea non-lineară a muzicii lui, mai ales în cea mai târzie, aşa cum este, de exemplu, a doua sonată pentru violoncel. Nu ne aduce o melodie, apoi o prelucrare a temei, ceva ce intelectul poţi urmări cu uşurinţă, cu o formă foarte tipică şi cu melodii pe care să le fluieri după ce ieşi de la concert, aşa cum se întâmplă la Rapsodiile române. Eu iubesc acele lucrări ale lui Enescu care trăiesc din această stare, din atmosfera non-lineară. Este ceva deschis, o muzică care parcă radiază în cosmos, cumva. Este un cuvânt mare pe care evit să-l spun, dar este o anumită transcendenţă în muzica lui care mi se transmite şi mie, ca interpret, de fiecare dată când îl cânt. Avem sonate fantastice în repertoriul pentru violoncel. Am cântat de multe ori a doua sonată de Enescu în combinaţie cu o sonată de Mendelssohn, aceasta din urmă, o lucrare pe care am cântat-o de câteva zeci de ori şi de care mă bucur întotdeauna, şi totuşi, cântând în a doua jumătate a concertului sonata de Enescu, această lucrare mă duce într-un necunoscut şi parcă mă împinge cu o barcă de pe malul lacului şi nu ştiu exact unde mă va purta.

A existat un român care v-a călăuzit paşii în interpretarea lucrărilor enesciene sau aţi decriptat singur aceste partituri?

Maestrul Marin Cazacu a fost o persoană importantă, nu doar mi-a dat notele, dar mi-a şi întărit conştiinţa asupra a cât de important este să mă dedic şi să mă ocup ca violoncelist de origine română şi câştigător al concursului Enescu, de această muzică. Apoi, pe planul interpretării, mă bucur să spun că l-am descoperit singur. Nu mai eram nici student, nu am cântat unui profesor, doar cu pianistul, cu Per Rundberg cu care am imprimat. Noi am petrecut multe ore cu această muzică, multe seri, cumva izolaţi de lumea de afară, descoperind această muzică, descifrând-o. Ne-a dus Enescu şi nu am dorit să las prea multe alte influenţe decât muzica în sine între mine şi ea.

Cum primesc cei din afara României, străinii, această muzică?

Într-adevăr am cântat această sonată a doua pentru violoncel de foarte multe ori în recitaluri, câteodată şi în provincie, nu întotdeauna în capitale muzicale. Aşa că aveam la început o mică ezitare sau grijă cum va înţelege publicul sau cum va accepta această muzică. Câteodată cântam o sonată de Beethoven mai târzie, op. 102; în prima parte, cum se spune pe germană, " pâinea este destul de neagră acolo" - o muzică intelectuală şi aplauzele poate mai reţinute fiindcă nu este o lucrare hit. Aşa că mă gândeam, ce se va întâmpla oare cu această sonată de Enescu care este atât de non-lineară, unde starea predomină şi trebuie să te laşi purtat de ea. Şi am fost extrem de surprins că această sonată întotdeauna a fost primită cu mare bucurie şi cu aplauze, nu într-un fel banal. Lumea a aplaudat foarte tare; muzica asta în sine întotdeauna a mişcat oamenii. Am simţit, am văzut, am auzit şi din reacţiile oamenilor care în mod deosebit auzind o aşa muzică pentru prima dată apoi doresc să comunice acest lucru. De multe ori am şi povestit câteva cuvinte despre Enescu. Între timp, Enescu a devenit mai cunoscut, şi datorită Festivalului Enescu, care aduce toate aceste orchestre care sunt "obligate" să cânte şi o lucrare de Enescu. Muzica lui s-a răspândit şi încă sunt ţări care îl cunosc mai mult ca profesor al lui Yehudi Menuhin sau dirijor, ca în America unde a dirijat foarte mult. Cred că suntem pe un drum foarte bun şi se recunoaşte geniul lui Enescu, fiindcă, într-adevăr, a fost un geniu al secolului XX, cum poate nici nu au mai existat.

Sunteţi cetăţean german, sunteţi născut în Germania. Nu aţi trăit niciodată în România, însă mie mi se pare că sunteţi mai român decât mulţi dintre cei care locuiesc aici. Ce înseamnă România şi românitatea pentru dumneavoastră?

Şi această întrebare este extrem de personală şi cu multe gânduri şi emoţii care răsar. Acum câteva zile, pentru că locuiesc la Berlin pe o stradă mai mare pe care circulă destule maşini, am ieşit dimineaţa să cumpăr câteva croissante pentru micul dejun. Era aşa o lumină de dimineaţă, o temperatură puţin prea răcoroasă, de fapt, pentru anotimpul în care suntem şi un miros cumva de gaze, pentru că trecuseră nişte camioane şi era şi un loc în construcţie. Îi spusesem prietenei mele că m-am gândit la România, am avut aşa o asociere cu timpurile când eram mai mic şi erau mult mai multe maşini vechi cu motorină în România şi lumea care merge de dimineaţă la piaţă şi Clujul în razele de lumină a dimineţii ...Sper că înţelegeţi ce vreau să spun, aşa, bâlbâindu-mă printre emoţiile şi amintirile care îmi vin în gând deodată... Sunt foarte multe aspecte şi nuanţe care pentru mine sunt româneşti. Şi într-adevăr nu spun asta cu oportunism. Şi dacă mă întreabă un neamţ îi voi spune că simt, cu cât devin mai matur, mai în vârstă, că devin mai român. Poate este aspectul că sângele este mai gros decât apa, cum se spune şi sunt anumite criterii sau clipe esenţiale, mai ales în contactul interuman, un anumit fel de a-ţi educa copiii, de a relaţiona cu prietenii. Am anumite concepte care pentru mine sunt clar româneşti, dar sunt bucuros şi recunoscător de ceea ce mi-a oferit această ţară, Germania, în care m-am născut, sunt recunoscător pentru educaţia de aici şi pentru oamenii foarte deosebiţi prin muzică; doresc să evit şi anumite concepţii clişeice despre nemţi şi totuşi, parcă tot mai puternic devine acest sentiment românesc. Am petrecut multe veri la ţară, la munte, la Bălceşti în Ardeal... sunt amintiri. Şi limba mea maternă desigur. La care se adaugă amintirile părinţilor, limba aceasta în care vorbesc cu părinţii mei, cu mulţi oameni apropiaţi, care totuşi sunt români... toate aceste lucruri încarcă pentru mine acest aspect puternic. Şi chiar de curând mă gândeam: ştiţi cum în Germania aspectul de patrie este atât de dificil şi patriotismul este un sentiment problematic din motive istorice şi în acelaşi timp ne mândrim că suntem europeni şi că lumea este foarte deschisă şi nu mai sunt graniţe etc. Şi totuşi pot foarte bine relaţiona cu acest sentiment şi dor de casă românesc pe care nu îl pot resimţi pentru Germania. Poate cineva îmi va spune: "da, fiindcă nu trăieşti în România, îţi vine uşor să o vezi doar prin ochelari roz", dar cu toate problemele, cu frumosul şi cu răul, văd această ţară ca un loc unde îmi bate inima mai puternic.