ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Arhivă : Interviuri Înapoi

AUDIO. Interviu cu pianistul și compozitorul Thierry Huillet

Publicat: luni, 26 Iunie 2017 , ora 15.35

Festivalul Internațional "George Enescu" cuprinde, în acest an, o nouă secțiune dedicată creației și creatorilor contemporani - Forumul Internațional al Compozitorilor. Între invitații care vor susține conferințe sau vor lua parte la mesele rotunde se află și compozitorul francez Thierry Huillet, excelent vorbitor al limbii române, muzician extrem de apropiat de spațiul muzical românesc și prin prisma faptului că partenera lui de viață dar și de scenă, de cele mai multe ori, este violonista și violista Clara Cernat.
În avanpremiera prezenței sale la București, Irina Cristina Vasilescu a realizat un interviu în care artistul francez dezvăluie câteva dintre gândurile sale referitoare la creația contemporană dar și la propriile opusuri.


Domnule Huillet, reveniți în septembrie la București pentru a răspunde invitației de a participa la Forumul Internațional al Compozitorilor. Mai cunoașteți alte evenimente asemănătoare în lume, întâlniri ale marilor compozitori ai momentului?

Nu. Drept să spun, este un moment și un eveniment unicat în lume. Eu, personal, nu cunosc alte întâlniri așa și sunt deosebit de onorat să particip la acest eveniment.


Ce așteptări aveți de la acest eveniment?

În primul rând aștept o întâlnire foarte prețioasă pentru mine, întâlnirea cu domnul Rodion Scedrin, care va fi președinte de întâlnire, pentru că am avut acum 32 de ani ocazia să cânt cu dânsul o piesă pentru patru piane, la Paris, și a venit cu un asistent de la Conservatorul din Moscova; și eu și încă un pianist francez am cântat la patru piane o piesă a lui Rodion Scedrin. Deci, în primul rând, aștept ceva foarte, foarte personal… e o amintire foarte prețioasă și importantă pentru mine. Și, bineînțeles, într-un mod mai general și mai puțin personal, aștept tot ce se poate aștepta de la așa o întâlnire, adică schimb de păreri, îmbogățire prin alte viziuni ale muzicii. Muzica evoluează stilistic vorbind și aș vrea să am și eu o idee despre ce se face în lume în momentul de față.


Tema generală propusă spre discuție pentru toate zilele în care se desfășoară forumul este "Echilibru și exces în compoziție". Din ce perspectivă priviți dumneavoastră această temă? Eu am avut ocazia să stau de vorbă cu câțiva dintre colegii dumneavoastră compozitori și părerile sunt foarte diferite. Credeți că echilibrul este opusul excesului sau că ceve două concepte se întrepătrund? Cum vedeți lucrurile?

Sunt multe, multe domenii în care se pot aplica acești termeni, de exces și de echilibru. Dacă e vorba de un fel de modernitate, cum a fost în anii '70 - '80 cu Boulez și Stockhausen, după părerea mea s-a mers către un exces, un exces de atonalitate, un exces de disonanțe sistematice, de intelectualism în muzică. Drept să spun, pentru mine echilibrul înseamnă să faci sinteza a tot ceea ce s-a întâmplat în trecut și să adaugi și tu părerile tale și ideile tale. De exemplu, sigur, eu sunt convins că n-aș compune cum compun dacă n-ar fi fost excesul acesta din 1970 și 1980, că poate că aș compune ceva mai blând, mai romantic. Deși muzica mea a foarte romantică în general, ar fi poate și mai romantică și, de fapt, excesul acesta de modernism, cum îl consider eu, cred că a îmbogățit muzica mea într-un sens precis, un pic mai modern, mai disonant. Se poate vorbi de echilibru și exces în alte domenii, dar în domeniul compoziției se pare că asta în momentul de față este ideea principală. Se vede o evoluție către echilibru. În momentul de față, în Franța de exemplu, cunosc trei-patru compozitori care au făcut, ca și mine, un fel de sinteză ținând cont de excesele care au fost înainte și mi se pare că ajungem în momentul de față la un echilibru între modernitate și lirism și emoție în muzică.


În cadrul Festivalului Enescu se va cânta și una dintre creațiile dumneavoastră. Și, dacă vorbim despre acest concert pentru vioară și violă, există momente de exces aici? Nu știu, în plan stilistic, formal, armonic… Există așa ceva?

Poate fi. Unii pot găsi… poate că e un exces de echilibru, să zicem, pentru că este o piesă pe plan formal extrem de clasică. De fapt, este un omagiu al lui Șostakovici; Șostakovici care totuși a fost destul de clasic în ce privește forma muzicală. Și, fiind un omagiu al lui Șostakovici, am urmărit pașii lui spre echilibrul formal. Partea întâi este o formă de sonată absolut clasică și perfectă iar finalul este un fel de ciacconă, deci e foarte clasic. Poate este un exces de echilibru, dar în afară de asta câteodată se poate vorbi de un exces de emoție, ca și Șostakovici… o piesă foarte expresionistă. Bine, publicul va judeca dacă e excesivă sau dacă e echilibrată sau dacă e excesiv-echilibrată.


Când anume și de ce ați scris această partitură? A fost o comandă din partea vreunei instituții sau ați dedicat-o soției dumneavoastră, care este violonistă și violistă? În ce context a apărut ea?

Eu îmi amintesc foarte bine că am scris-o pentru Clara și că a fost prezentată în primă audiție cu o orchestră din Catalunia, dar a fost reluată apoi cu Orchestra de Cameră din Toulouse, dar de atunci am compus atât de mult că nu mai știu, chiar nu mai știu contextul. Dar ce contează este că am scris-o pentru Clara. Asta e clar! A fost una din primele piese pe care le-a cântat la violă, când Clara m-a impresionat foarte mult. Prima piesă, de fapt, pe care a cântat-o la violă era un concert absolut superb de Salvador Brotons, o chestie la fel de grea ca și Concertul de Bartok… și a fost prima piesă pe care a cântat-o la violă în public, după doar câteva luni de violă, și am fost așa de impresionat că am vrut și eu să particip la acest fapt deosebit și am scris pentru ea un concert. Dar, când a apărut ideea compunerii acestei lucrări, Clara s-a gândit… "dar aș vrea și eu un fel de simfonie concertantă de Mozart, așa… să fie și vioară și poate odată o s-o cânt și la vioară". Deci, e un dublu omagiu pentru Clara - violonistă și violistă, deși până acum nu cred că a cântat-o decât la violă.


Sunteți foarte legat de România prin intermediul soției dumneavoastră. Mă întrebam dacă vreodată, în partiturile dumneavoastră, ați apelat la elemente de folclor românesc.

Da, de la bun început chiar. Opusul 2 al meu este o mare, mare sonată pentru vioară și pian și este aproape un omagiu adus lui Enescu. Nu seamănă deloc cu Sonata a III-a, dar Sonata a III-a m-a inspirat foarte mult pentru piesa asta. După, am compus și Sans titre pentru vioară, care este un fel de rapsodie românească, scrisă în casa bunicilor Clarei, lângă sobă… era foarte, foarte frumos. Am scris-o pe un pat într-o căsuță foarte mică la țară…


Idilic.

Da, da, da. Foarte idilic. Și am scris și Balada pentru violă solo, care este bazată pe elemente folclorice. Și am folosit și multe elemente românești în piesa mea "Carnaval de la foret" (Carnavalul pădurii), care a fost cântată la Ateneu acum câțiva ani - pentru zece instrumente, ca și "Carnavalul animalelor" al lui Saint-Saens; e o suită de dansuri dintre care trei sau patru sunt foarte, foarte direct inspirate din folclorul românesc.


Sigur că toți compozitorii sunt, la bază, instrumentiști, însă dumneavoastră sunteți un pianist distins de-a lungul timpului cu numeroase și importante premii. Când ați început să compuneți și care a fost motivația de a scrie?

Am început la vârsta de 33 de ani, adică acum 19 ani, și a fost o conjunctură - trei lucruri în același timp. În primul rând, un prieten mi-a scris un concert - Cristophe Boulier, un compozitor deosebit de talentat - un mare concert pentru pian și orchestră și, în fiecare zi, primeam pagini de fax și, nu știu, cumva am intrat în capul unui compozitor. Nu mi-am spus hai că pot s-o fac și eu, dar, așa… am pătruns mai bine ce se poate întâmpla în capul unui compozitor și într-o bună zi n-am fost prea surprins de ce-am primit ca pagină de fax, adică chiar îmi închipuiam că va merge în direcția asta… deja mi-a trezit un pic ideea să compun și eu. În același timp, am făcut cu Clara un disc Enescu și am citit multe interviuri ale lui Enescu și le-am tradus din română în franceză și am scris livretul acestui disc, care ar fi un fel de autobiografie a lui Enescu, fiindcă l-am făcut pe el să vorbească, din interviurile lui. Și, iarăși, am intrat în personajul unui compozitor-interpret și, nu știu, dar parcă mi-a transmis ceva în momentul acela. Și al treilea element este că am vrut să-i ofer Clarei ceva unicat, ceva pe care nimeni nu-l poate oferi. Am cântat Sonata de Liszt pentru căsătoria noastră de exemplu, dar dacă cineva, un alt pianist cântă acum Sonata de Liszt… e tot Sonata de Liszt, chiar dacă e un pic diferită. Dar ce pot să fac absolut unicat este o operă muzicală. Ș în momentul acesta am scris Opus 1, care este o sonată pentru vioară și pian, și Clara era foarte îngrijorată pentru că dacă nu-mi plăcea îi spuneam… și-i era frică că ne despărțim sau că ne certăm sau… nu știu. Dar mi-a plăcut, din fericire, și m-a încurajat să fac lucrările de care am vorbit și, de-atunci, am scris… cred că am ajuns la 90-95 de opusuri.


Deci nu greșesc dacă spun acum că soția dumneavoastră este muza dumneavoastră.

E perfect. E absolut. 200% e muza mea. Numai pentru ea scriu. Chiar când scriu o lucrare pentru orchestră unde n-are ea nici o treabă sau o piesă de pian, tot pentru ea o scriu. Dacă nu i-ar plăcea ei, cred că n-aș scrie.

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu