Festivalul Internaţional "George Enescu" cuprinde, în acest an, o nouă secţiune dedicată creaţiei şi creatorilor contemporani - Forumul Internaţional al Compozitorilor. Între invitaţii care vor susţine conferinţe sau vor lua parte la mesele rotunde se află şi compozitorul francez Thierry Huillet, excelent vorbitor al limbii române, muzician extrem de apropiat de spaţiul muzical românesc şi prin prisma faptului că partenera lui de viaţă dar şi de scenă, de cele mai multe ori, este violonista şi violista Clara Cernat.
În avanpremiera prezenţei sale la Bucureşti, Irina Cristina Vasilescu a realizat un interviu în care artistul francez dezvăluie câteva dintre gândurile sale referitoare la creaţia contemporană dar şi la propriile opusuri.

Nu. Drept să spun, este un moment şi un eveniment unicat în lume. Eu, personal, nu cunosc alte întâlniri aşa şi sunt deosebit de onorat să particip la acest eveniment.

Ce aşteptări aveţi de la acest eveniment?

În primul rând aştept o întâlnire foarte preţioasă pentru mine, întâlnirea cu domnul Rodion Scedrin, care va fi preşedinte de întâlnire, pentru că am avut acum 32 de ani ocazia să cânt cu dânsul o piesă pentru patru piane, la Paris, şi a venit cu un asistent de la Conservatorul din Moscova; şi eu şi încă un pianist francez am cântat la patru piane o piesă a lui Rodion Scedrin. Deci, în primul rând, aştept ceva foarte, foarte personal… e o amintire foarte preţioasă şi importantă pentru mine. Şi, bineînţeles, într-un mod mai general şi mai puţin personal, aştept tot ce se poate aştepta de la aşa o întâlnire, adică schimb de păreri, îmbogăţire prin alte viziuni ale muzicii. Muzica evoluează stilistic vorbind şi aş vrea să am şi eu o idee despre ce se face în lume în momentul de faţă.

Tema generală propusă spre discuţie pentru toate zilele în care se desfăşoară forumul este "Echilibru şi exces în compoziţie". Din ce perspectivă priviţi dumneavoastră această temă? Eu am avut ocazia să stau de vorbă cu câţiva dintre colegii dumneavoastră compozitori şi părerile sunt foarte diferite. Credeţi că echilibrul este opusul excesului sau că ceve două concepte se întrepătrund? Cum vedeţi lucrurile?

Sunt multe, multe domenii în care se pot aplica aceşti termeni, de exces şi de echilibru. Dacă e vorba de un fel de modernitate, cum a fost în anii '70 - '80 cu Boulez şi Stockhausen, după părerea mea s-a mers către un exces, un exces de atonalitate, un exces de disonanţe sistematice, de intelectualism în muzică. Drept să spun, pentru mine echilibrul înseamnă să faci sinteza a tot ceea ce s-a întâmplat în trecut şi să adaugi şi tu părerile tale şi ideile tale. De exemplu, sigur, eu sunt convins că n-aş compune cum compun dacă n-ar fi fost excesul acesta din 1970 şi 1980, că poate că aş compune ceva mai blând, mai romantic. Deşi muzica mea a foarte romantică în general, ar fi poate şi mai romantică şi, de fapt, excesul acesta de modernism, cum îl consider eu, cred că a îmbogăţit muzica mea într-un sens precis, un pic mai modern, mai disonant. Se poate vorbi de echilibru şi exces în alte domenii, dar în domeniul compoziţiei se pare că asta în momentul de faţă este ideea principală. Se vede o evoluţie către echilibru. În momentul de faţă, în Franţa de exemplu, cunosc trei-patru compozitori care au făcut, ca şi mine, un fel de sinteză ţinând cont de excesele care au fost înainte şi mi se pare că ajungem în momentul de faţă la un echilibru între modernitate şi lirism şi emoţie în muzică.

În cadrul Festivalului Enescu se va cânta şi una dintre creaţiile dumneavoastră. Şi, dacă vorbim despre acest concert pentru vioară şi violă, există momente de exces aici? Nu ştiu, în plan stilistic, formal, armonic… Există aşa ceva?

Poate fi. Unii pot găsi… poate că e un exces de echilibru, să zicem, pentru că este o piesă pe plan formal extrem de clasică. De fapt, este un omagiu al lui Şostakovici; Şostakovici care totuşi a fost destul de clasic în ce priveşte forma muzicală. Şi, fiind un omagiu al lui Şostakovici, am urmărit paşii lui spre echilibrul formal. Partea întâi este o formă de sonată absolut clasică şi perfectă iar finalul este un fel de ciacconă, deci e foarte clasic. Poate este un exces de echilibru, dar în afară de asta câteodată se poate vorbi de un exces de emoţie, ca şi Şostakovici… o piesă foarte expresionistă. Bine, publicul va judeca dacă e excesivă sau dacă e echilibrată sau dacă e excesiv-echilibrată.

Când anume şi de ce aţi scris această partitură? A fost o comandă din partea vreunei instituţii sau aţi dedicat-o soţiei dumneavoastră, care este violonistă şi violistă? În ce context a apărut ea?

Eu îmi amintesc foarte bine că am scris-o pentru Clara şi că a fost prezentată în primă audiţie cu o orchestră din Catalunia, dar a fost reluată apoi cu Orchestra de Cameră din Toulouse, dar de atunci am compus atât de mult că nu mai ştiu, chiar nu mai ştiu contextul. Dar ce contează este că am scris-o pentru Clara. Asta e clar! A fost una din primele piese pe care le-a cântat la violă, când Clara m-a impresionat foarte mult. Prima piesă, de fapt, pe care a cântat-o la violă era un concert absolut superb de Salvador Brotons, o chestie la fel de grea ca şi Concertul de Bartok… şi a fost prima piesă pe care a cântat-o la violă în public, după doar câteva luni de violă, şi am fost aşa de impresionat că am vrut şi eu să particip la acest fapt deosebit şi am scris pentru ea un concert. Dar, când a apărut ideea compunerii acestei lucrări, Clara s-a gândit… "dar aş vrea şi eu un fel de simfonie concertantă de Mozart, aşa… să fie şi vioară şi poate odată o s-o cânt şi la vioară". Deci, e un dublu omagiu pentru Clara - violonistă şi violistă, deşi până acum nu cred că a cântat-o decât la violă.

Sunteţi foarte legat de România prin intermediul soţiei dumneavoastră. Mă întrebam dacă vreodată, în partiturile dumneavoastră, aţi apelat la elemente de folclor românesc.

Da, de la bun început chiar. Opusul 2 al meu este o mare, mare sonată pentru vioară şi pian şi este aproape un omagiu adus lui Enescu. Nu seamănă deloc cu Sonata a III-a, dar Sonata a III-a m-a inspirat foarte mult pentru piesa asta. După, am compus şi Sans titre pentru vioară, care este un fel de rapsodie românească, scrisă în casa bunicilor Clarei, lângă sobă… era foarte, foarte frumos. Am scris-o pe un pat într-o căsuţă foarte mică la ţară…

Idilic.

Da, da, da. Foarte idilic. Şi am scris şi Balada pentru violă solo, care este bazată pe elemente folclorice. Şi am folosit şi multe elemente româneşti în piesa mea "Carnaval de la foret" (Carnavalul pădurii), care a fost cântată la Ateneu acum câţiva ani - pentru zece instrumente, ca şi "Carnavalul animalelor" al lui Saint-Saens; e o suită de dansuri dintre care trei sau patru sunt foarte, foarte direct inspirate din folclorul românesc.

Sigur că toţi compozitorii sunt, la bază, instrumentişti, însă dumneavoastră sunteţi un pianist distins de-a lungul timpului cu numeroase şi importante premii. Când aţi început să compuneţi şi care a fost motivaţia de a scrie?

Am început la vârsta de 33 de ani, adică acum 19 ani, şi a fost o conjunctură - trei lucruri în acelaşi timp. În primul rând, un prieten mi-a scris un concert - Cristophe Boulier, un compozitor deosebit de talentat - un mare concert pentru pian şi orchestră şi, în fiecare zi, primeam pagini de fax şi, nu ştiu, cumva am intrat în capul unui compozitor. Nu mi-am spus hai că pot s-o fac şi eu, dar, aşa… am pătruns mai bine ce se poate întâmpla în capul unui compozitor şi într-o bună zi n-am fost prea surprins de ce-am primit ca pagină de fax, adică chiar îmi închipuiam că va merge în direcţia asta… deja mi-a trezit un pic ideea să compun şi eu. În acelaşi timp, am făcut cu Clara un disc Enescu şi am citit multe interviuri ale lui Enescu şi le-am tradus din română în franceză şi am scris livretul acestui disc, care ar fi un fel de autobiografie a lui Enescu, fiindcă l-am făcut pe el să vorbească, din interviurile lui. Şi, iarăşi, am intrat în personajul unui compozitor-interpret şi, nu ştiu, dar parcă mi-a transmis ceva în momentul acela. Şi al treilea element este că am vrut să-i ofer Clarei ceva unicat, ceva pe care nimeni nu-l poate oferi. Am cântat Sonata de Liszt pentru căsătoria noastră de exemplu, dar dacă cineva, un alt pianist cântă acum Sonata de Liszt… e tot Sonata de Liszt, chiar dacă e un pic diferită. Dar ce pot să fac absolut unicat este o operă muzicală. Ş în momentul acesta am scris Opus 1, care este o sonată pentru vioară şi pian, şi Clara era foarte îngrijorată pentru că dacă nu-mi plăcea îi spuneam… şi-i era frică că ne despărţim sau că ne certăm sau… nu ştiu. Dar mi-a plăcut, din fericire, şi m-a încurajat să fac lucrările de care am vorbit şi, de-atunci, am scris… cred că am ajuns la 90-95 de opusuri.

Deci nu greşesc dacă spun acum că soţia dumneavoastră este muza dumneavoastră.

E perfect. E absolut. 200% e muza mea. Numai pentru ea scriu. Chiar când scriu o lucrare pentru orchestră unde n-are ea nici o treabă sau o piesă de pian, tot pentru ea o scriu. Dacă nu i-ar plăcea ei, cred că n-aş scrie.