La Editura Grafoart din Bucureşti a apărut în noiembrie 2016, cu sprijinul Ministerului Culturii, primul volum dintre cele două dedicate operei pianistice a lui George Enescu în integralitatea ei. Despre acest subiect am stat de vorbă cu pianista Raluca Ştirbăţ, iniţiatoarea proiectului şi cea care îngrijeşte această premieră editorială:

Într-un peisaj autohton al apariţiilor de partitură mai degrabă apatic dacă nu deşertic, se mai întâmplă şi minuni - iată, integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu. Raluca Ştirbăţ, reveniţi pe acest teritoriu al recuperărilor în contul creaţiei enesciene. După Integrala înregistrărilor dedicată opusurilor pianistice de Enescu, iată, suntem la acest prim volum, de fapt, 50% din propunerea integrală a operei pianistice a lui George Enescu. Aş începe de la o constatare plecând de la practicile barocului… Johann Sebastian Bach se spune că şi-a afectat vederea copiind partituri de mână; era un procedeu impus de conjunctura vremii, dar, în acelaşi timp, o practică ce forma compozitorii, forma muzicienii, îi transforma. Ceva similar aţi făcut şi dumneavoastră, mai întâi înregistrând opera enesciană şi apoi ajutând decisiv la tipărirea ei. V-aş întreba cum v-a transformat şi cum îl simţiţi pe George Enescu - autorul creaţiilor pianistice - în acest moment, prin comparaţie cu ceea ce se întâmpla înaintea demersului despre care discutăm?

Este o întrebare foarte bună. Într-adevăr, eu am înregistrat anul trecut Integrala creaţiei pentru pian pe disc, mai exact pe trei discuri, şi sigur că multe dintre lucrările pe care le-am imprimat acolo le-am învăţat, le-am descifrat, le-am asimilat pornind de la manuscris. Şi mă gândesc aici nu doar la cele inedite, de tinereţe, ci chiar la celelalte, pe care le cunoaştem, care au fost deja editate, dar în acest proces de asimilare mi-am dat seama că există chiar în ediţiile consacrate foarte multe greşeli, foarte multe erori sau omisiuni sau imprecizii şi-atunci m-am hotărât să lucrez exclusiv pornind de la manuscrisul enescian, lucru care a fost o experienţă cu totul şi cu totul aparte. În primul rând trebuie spus că manuscrisele enesciene "de curat", deci cele finale, pe care el le-a pregătit pentru a fi date la tipar, sunt extrem de limpezi, extrem de clare, chiar dacă sunt scrise foarte mic (notele, bobul notelor în sine este foarte mic, ceea ce oboseşte de multe ori ochiul, vederea). Însă, în tot acest proces de reeditare a partiturilor pe care l-am făcut anul acesta am realizat în plus o serie de foarte, foarte multe alte lucruri şi detalii. Vorbim aici desigur de legendara acribie enesciană, de multitudinea de indicaţii de caracter, de nuanţe, de tempi, de frazare pe care o găsim în partiturile sale. Maestrul Pascal Bentoiu o numea atât de sugestiv "jungla semiografică enesciană, hăţişul partiturilor sale" care, repet, la a doua privire mai atentă şi mai profundă este, de fapt, extrem de limpede şi extrem de logică.

Aş puncta şi un aspect care nu e, la o primă vedere cel puţin, atât de evident. Sigur că e nevoie de etica şi rigoarea profesionistului în editarea cu deplină fidelitate a textului enescian pornind de la desenul partiturii (pentru că, până la urmă, partitura originală scrisă de mână are atributele unei picturi). Însă, dincolo de această atitudine de etică este nevoie de ceva în plus, ceva ce avea şi Pascal Bentoiu - o apropiere afectivă de muzică. Aici poate vom fi acuzaţi că depăşim teritoriul ştiinţific, dar, cel puţin din punctul meu de vedere, o astfel de abordare este esenţială într-un demers ca cel despre care vorbim. Din acest punct de vedere, sigur că aveţi şi experienţa prealabilă a înregistrărilor, experienţa apropierii de muzica enesciană. Cum a fost întregul demers din perspectiva pe care am amintit-o?

Ca să revin scurt la ceea ce aţi spus, mi se pare că o abordare afectivă nu depăşeşte în nici un fel o abordare ştiinţifică, dimpotrivă, ea este absolut necesară. Şi pentru că aţi folosit cuvântul pictură, el este, mai ales în cazul lui Enescu, extrem de potrivit. Ştim că Enescu a fost un foarte talentat desenator, ca să nu spun pictor. El ar fi putut foarte bine să devină un pictor de succes şi lucrul acesta se oglindeşte extraordinar şi în partiturile sale. Există locuri - mă gândesc acum la ultima pagină a piesei Appassionato din "Pièces Impromptues" op.18 - unde toate acele valuri de treizecidoimi şi legatourile care sar peste portative sunt de mare, mare inspiraţie pentru un pianist. Noi am încercat în această ediţie o fidelitate maximă faţă de manuscrisul enescian. Sigur, în măsura în care un program modern de scris note o poate face, există, desigur, nişte limite. Şi visez în acest moment - sigur, va mai dura ceva ani - la o ediţie facsimil a partiturilor enesciene, aşa cum ele sunt bunăoară accesibile în vest, atunci când vorbim de mari compozitori precum Mozart, Beethoven, Chopin şi mulţi alţii. Ar fi o inspiraţie şi un imbold nemaipomenit pentru orice muzician şi pianist în mod special - pentru că vorbim de aceste piese.

Cu siguranţă, dar să subliniem că un număr de pagini din manuscrisele enesciene se regăseşte şi în prezentul volum.

Am încercat la începutul volumului. Volumul cuprinde, pe lângă o prefaţă consistentă şi folositoare pentru orice pianist, unde am detaliat desigur în primul rând sursele care au fost folosite, pornind de la manuscrise, de la locul lor de arhivare, precum şi ediţiile tipărite care s-au folosit, apoi detalii despre perioada şi locul unde au fost scrise aceste compoziţii, fiecare în parte, despre primele audiţii şi apoi am încercat să schiţez cât am putut eu de sintetic şi de sugestiv câteva lucruri legate de formă, de limbajul muzical şi de caracterul fiecărei piese în parte.

Într-adevăr, textul din prefaţă este, dacă nu obligatoriu, foarte, foarte recomandabil pentru a înţelege ce se întâmplă cu aceste partituri. Punctaţi în această prefaţă faptul că este vorba despre lucrări terminate, datate şi semnate de George Enescu.

Aşa este.

Câte dintre ele sunt tipărite acum pentru prima dată?

Pentru prima dată a fost tipărit acel Sonatensatz sau Sonata torso pentru pian în fa diez minor, care datează din luna iulie, Paris 1912. Şi vorbim aici de prima variantă a Sonatei op.24 nr.1 în fa diez minor pe care Enescu avea s-o definitiveze 12 ani mai târziu, în 1924. Această piesă a fost descoperită în arhivele Muzeului Enescu încă din 1993 de regretata Clemansa Liliana Firca fără de care, îndrăznesc să spun şi-mi asum, enescologia românească practic nu ar exista. Acest muzicolog excepţional a făcut enorm, enorm de mult şi dispariţia dumneaei este o mare pierdere. Îmi pare rău că partea a doua a catalogului tematic ştiu că era aproape finisat… nu ştiu dacă cineva îl va termina; ar fi de dorit, ar fi neapărat necesar. Ca să revin la sonată… De ce este această piesă, lăsând la o parte limbajul cu totul excepţional în care este scrisă… vorbim de o perioadă din creaţia lui Enescu, şi anume de anii 1912-1915, în care încă îşi căuta sau încă îşi cristaliza stilul de maturitate. Este aceeaşi perioadă a Simfoniei a II-a bunăoară, lucrare despre care ştim că el până la moarte nu a fost foarte mulţumit. Ceea ce trebuie menţionat în cazul acestui Sonatensatz este că temele, motivele principale ale sonatei sunt cele pe care le vom regăsi mai târziu în varianta de definitivă din 1924; şi aceste motive sunt în bună măsură comune sau în orice caz foarte înrudite cu teme şi motive din Oedip. Deci iată că acest Sonatensatz răstoarnă foarte frumos o anumită cronologie din creaţia enesciană, lucru extrem de interesant şi palpitant nu doar pentru pianişti, dar şi pentru compozitori şi muzicologi.

Vorbim despre lucrări care acoperă o perioadă între 1912 şi 1935. Precizaţi că este vorba despre un gest obligatoriu şi recuperator - de altfel o premieră, nu ştiu dacă am subliniat asta îndeajuns - de a oferi o imagine completă asupra gândirii pianistice a lui Enescu. De asemenea, această integrală trebuie să fie mai mult decât atât, trebuie să ajute la promovarea muzicii enesciene, fiind un instrument la îndemâna oricărui pianist de pe lumea asta care doreşte să înţeleagă cum a gândit Enescu pentru pian. Aş vrea să insistăm asupra faptului că Enescu era considerat de criticii francezi drept unul dintre cei mai rafinaţi interpreţi ai pianului, la egalitate cu Debussy.

Există cronici în care se spune că Enescu şi Debussy ar fi cei mai subtili pianişti ai timpului lor. Enescu a subliniat în repetate rânduri că pianul a fost de fapt instrumentul lui preferat. Este ştiut faptul că atunci când a venit, copil fiind, la Viena, la vârsta de 7 ani, să se înscrie la Conservator, el a dorit să se înscrie la pian, ca instrument principal. Tată, Costache, însă a insistat pentru vioară, dar toţi cei care l-au cunoscut, l-au ascultat, cu care a cântat muzică de cameră şi, desigur, din acele câteva, nu multe dar destule imprimări care ne-au rămas de la George Enescu avem revelaţia unui pianist cu totul şi cu totul excepţional, încă mult prea puţin cunoscut ca atare.

Şi statistic numărul lucrărilor pentru pian este mai mare decât cel al lucrărilor pentru vioară...

Statistic nu e un cuvânt care-mi place foarte mult, dar într-adevăr… şi vorbim aici nu doar de numărul pieselor sau de numărul opusurilor, ci vorbim de lucrări mari, de lucrări grele pe care el le-a scris pentru pian solo. Ce-aş mai dori eu să precizez… în legătură cu prefaţa. Prefaţa este tradusă şi în limba engleză pentru că acesta a fost, de fapt, unul dintre scopurile ediţiei, ca Enescu să spargă şi să intre în repertoriul permanent de concert al pianiştilor de pretutindeni. De asemenea, toate notele de subsol în care eu am specificat acele erori care au apărut în ediţiile precedente sunt şi ele traduse şi în limba engleză. Atunci când vorbim de strategia de a face un compozitor cunoscut, sigur, e vorba de a fi cântat efectiv pe scena de concert, de a fi imprimat pe discuri şi de existenţa unei literaturi de specialitate în limbi de circulaţie internaţională. Asta este ceea ce am încercat şi am reuşit să duc la bun sfârşit prin traducerea în limba germană a volumului de căpătâi al lui Pascal Bentoiu - Capodopere enesciene, care a apărut anul trecut la Editura Frank & Timme de la Berlin. Un lucru extrem de important - acum acest volum se regăseşte în toate bibliotecile din spaţiul german şi poate fi achiziţionat pe net, dar, desigur, toţi aceşti piloni de strategie nu se pot realiza dacă nu avem sursa primară şi anume partiturile propriu-zise.

Condiţia esenţială...

Exact.

Va urma un volum al doilea? Când anume şi ce reuneşte?

Eu am împărţit creaţia enesciană în două volume. Am început, pentru siguranţă, cu lucrările cele mai importante, cu lucrările de maturitate. Deci, primul volum conţine Sonatensatz din 1912, desigur cele două sonate op.24 (pentru cei mai puţin familiarizaţi cu opera lui Enescu, Sonata a II-a op.24 în Mi bemol major nu există pentru că Enescu nu a terminat-o, există doar nişte schiţe aflate la Muzeul Enescu din Bucureşti) şi Piesele - Impromptu op.18. Repet pentru a nu ştiu câta oară şi voi repeta la nesfârşit ceea ce a spus şi Bentoiu, şi doamna Firca şi mulţi alţii, nu vorbim aici de o suită, pentru că o suită înseamnă din punct de vedere muzicologic şi al formei, şi al structurii, şi al arhitecturii cu totul şi cu totul altceva şi vedem că suitele la Enescu - atât cele pentru pian, cât şi cele pentru orchestră - arată cu totul altfel. În cazul Pieselor - Impromptu problemele au fost foarte mari, pentru că deşi ele au fost editate în România de două ori, ediţiile nu sunt pe măsura muzicii şi a manuscrisului, conţinând enorm de multe greşeli; şi aici s-a acordat o atenţie sporită textului şi fidelităţii faţă de manuscris. Primul volum conţine, de asemenea, şi acea piesă scurtă dar excepţională de zece măsuri, Hommage, pe numele lui Fauré, scrisă de şapte elevi ai lui Fauré când acesta a împlinit vârsta de 77 de ani. Volumul al doilea, dacă lucrurile vor merge bine şi aşa cum trebuie şi dacă decidenţii la anul vor hotărî să ne sprijine şi în acest demers…

Vorbim despre Ministerul Culturii? Ca să ştim despre cine este vorba…

Sigur că da, exact. Sau, de ce nu, şi de alte instituţii care poate ne ascultă sau ne citesc şi care s-ar autosesiza pentru a susţine un asemenea demers…

La cine ne mai referim? Institutul Cultural Român?

Lista e deschisă! Volumul al doilea ar cuprinde Suitele pentru pian - Suita nr.1 în stil vechi şi Suita a II-a op.10 în Re major - care, deşi au fost editate la Paris în timpul vieţii compozitorului, şi acolo avem erori. În plus, ele sunt foarte greu accesibile pentru că, ştim foarte bine, editurile franceze nu şi-au mai onorat contractul şi practic aceste partituri nu mai pot fi achiziţionate. Muzicienii încearcă să le obţină prin copii, prin prieteni ş.a.m.d. Apoi, ar urma Nocturna în Re bemol major, şi ea editată cu foarte, foarte multe greşeli din păcate, şi piesele de tinereţe; unele au fost editate şi ele cu multe greşeli, iar altele, care sunt foarte interesante, se află doar în manuscris. Eu le-am înregistrat pe disc folosind manuscrisul enescian şi, apropo de ce spuneaţi de Johann Sebastian Bach, nu mi-a fost de multe ori uşor pentru că sunt, într-adevăr, scrise foarte mic şi până am descifrat textul a durat ceva, dar a fost fezabil. Cam aşa ar arăta volumul doi.

Aş dori să vorbim şi despre ecourile pe care, poate, le aveţi în acest moment în legătură cu acest eveniment editorial.

Partiturile au fost trimise la toate bibliotecile din ţară şi la 25 de mari biblioteci din străinătate, nu doar din Europa, ci şi din Asia şi America. Au ajuns deja şi la Londra. Există pianişti care se bucură enorm. Există un cronicar muzical, Richard Whitehouse, care a primit un exemplar şi este extraordinar de încântat şi va scrie în curând o recenzie despre acest volum. Şi, privat, primesc foarte multe mesaje şi mă bucură foarte mult faptul că pianiştii de pretutindeni au, în sfârşit, această posibilitate. Trebuie să spun că Sonatensatz din 1912 prezintă, se pare, un interes foarte mare pentru pianişti, ceea ce mă bucură enorm.

Sunt convins că se va regăsi efortul dumneavoastră şi în repertoriul participanţilor la Concursul Internaţional "George Enescu". Vom mai vorbi despre al doilea volum, cu puţin noroc, anul viitor, spre final.

Aşa este. Să sperăm, da.

Mulţumesc încă o dată şi vă ţinem punmii!