Spuneaţi într-un alt interviu că prin muzică învăţaţi ceva nou în fiecare seară pe care o petreceţi pe scenă. Vă rog să ne împărtăşiţi această experienţă - ce aţi învăţat?

Da, în fapt eu sunt pe scenă de la vârsta de 6 ani, dar improvizaţia o practic de la vârsta de 11 ani. Improvizaţia în sine, pentru mine, este un adevărat dar, în sensul că studiezi, aprofundezi, însă când eşti pe scenă trebuie să dăruieşti totul în acel moment. Foarte mulţi muzicieni cântă într-o formă bine stabilită şi ştiu exact ce au cântat şi ce vor cânta. Cel mai greu lucru însă este să trăieşti prezentul, iar muzica îmi spune mie că aşa trebuie să procedez cu întreaga viaţă - să îţi trăieşti prezentul şi să nu te gândeşti nici la trecut, nici la viitor.

Sunteţi un muzician complex, apreciat pentru felul în care combinaţi muzica clasică cu jazzul şi improvizaţia. Dar să ne oprim puţin asupra începutului. Aţi studiat pianul de la vârsta de 6 ani la Conservatorul din Florenţa. Cum au fost primii paşi în muzică şi cum v-aţi lărgit perspectivele în acest domeniu?

Totul s-a petrecut natural pentru că, de fapt, la început voiam să devin solist de muzică pop. Aşa că le-am spus părinţilor lucrul acesta, iar ei mi-au propus să încep cu pianul. În familia mea, de altfel, nu există muzicieni, însă m-am decis să studiez pianul cu gândul că într-o zi îmi voi pune în valoare vocea. Şi chiar şi astăzi îmi mai doresc să devin solist vocal, dar parcă sunt prea tânăr pentru asta... (râde)

Aţi colaborat cu muzicieni precum Chick Corea, Richard Galliano, Phil Woods, Bobby McFerrin, dar din câte am înţeles din articolele despre dumneavoastră, cel mai important a fost Enrico Rava - mentorul dumneavoastră. Vă rog să ne spuneţi mai multe despre acesta.

Enrico este cel mai important pentru mine pentru că mi-a transmis multă încredere de sine. L-am întâlnit când aveam 20 şi ceva de ani, iar el era cu mult mai în vârstă, ar fi putut fi tatăl meu. Cânta la trompetă, iar când l-am descoperit mi-a creat impresia unui muzician cu greutate. Eu eram obişnuit doar să cânt în tonalitatea corectă şi să respect partitura iar el era total opus, cânta totul din inimă, improviza foarte mult. Această diferenţă dintre noi mi-a făcut mult bine, pentru că am înţeles că muzica poate fi văzută dintr-un infinit număr de unghiuri. Un alt lucru interesant este că niciodată n-am vorbit prea mult de muzica pe care o făceam împreună. Am vorbit mult despre muzică în general şi despre cea a altor artişti, însă prefera să trăiască şi să creeze muzica, iar acesta este unul din marile lucruri pe care le-am învăţat de la Enrico Rava. Am învăţat de la el ce trebuie să însemne un ansamblu - a face muzică prin muzică şi nu prin vorbe.

În concertul dumneavoastră cu Orchestra MDR din Leipzig, din cadrul Festivalului RadiRo, veţi cânta celebra Rhapsody in Blue de George Gershwin, o lucrare ce îmbină clasicul cu jazzul într-un mod în care însuşi dumneavoastră o faceţi. Din acest motiv o interpretaţi? Cum descrieţi această creaţie?

M-am îndrăgostit de această compoziţie încă de mic. Iar pe Gershwin îl admir pentru că, aşa cum aţi spus, îmbină într-un mod unic aceste două stiluri. Nu îmi pasă prea mult că în 1924, când a fost scrisă, a stârnit şi controverse, pentru că iată, acum, la aproape 100 de ani după, ne dăm seama că această compoziţie este minunată. Şi nu îmi pasă nici de cei care o consideră într-un fel lejeră, pentru că muzica de calitate nu ţine cont de graniţele unui stil, iar a fi două stiluri în aceeaşi lucrare este un lucru deosebit. Aşa că eu consider această lucrare, Rhapsody in Blue, drept una minunată, iar un alt motiv este că îţi dă într-un fel posibilitatea de a improviza. George Gershwin a gândit extraordinar şi din acest punct de vedere.

Nu vă aflaţi la prima colaborare cu Orchestra MDR şi dirijorul Kristjan Jarvi. Cum au decurs cele precedente şi care ar fi pentru dumneavoastră diferenţele dintre a cânta cu o orchestră şi cu un ansamblu de jazz?

L-am întâlnit pe Kristjan Jarvi pentru prima dată acum câţiva ani. Iar Rhapsody in Blue am mai cântat-o împreună în anul 2009, din câte îmi amintesc. Am descoperit în el un artist cu o viziune aparte, care este deschis la o multitudine de stiluri. Avem în plan să şi înregistrăm ceva împreună - nu va fi Rhapsody în Blue, pentru că deja lucrarea lui Gershwin am înregistrat-o cu Riccardo Chailly şi Orchestra Gewandhaus şi deja cred că va ieşi ceva deosebit, pentru că ne înţelegem foarte bine împreună, avem aceeaşi atitudine faţă de muzică şi acelaşi tip de energie.

Pe site-ul dumneavoastră am citit despre multe colaborări, în formule de duo şi trio, dar şi alte combinaţii de instrumente şi chiar voci. Ne puteţi spune mai multe despre acestea?

Da, sunt implicat în foarte multe proiecte. Unul care în acest moment este cel mai activ este un trio pe care l-am înfiinţat în 2002. De-atunci am realizat împreună şi cinci discuri. Ce îmi place cel mai mult la această formaţie este faptul că nu trebuie să ne planificăm ce urmează să cântăm. Pur şi simplu urcăm pe scenă, improvizăm foarte mult, iar fiecare îl urmează pe celălalt în sensul muzicii.

Când nu cântaţi, sunteţi scriitor. Aveţi cărţi despre muzică şi nu numai şi aţi creat şi piese de teatru. Cum a pornit această pasiune şi care ar fi cele mai importante lucrări în acest domeniu?

Îmi pare rău să o spun, dar aceste piese de teatru nu am avut niciodată ocazia să le pun în scenă. Ele sunt scrise în italiană, dar sunt deschis să le traduc şi în alte limbi. E o pasiune pe care am preluat-o de la prietena mea, pentru că ea face asta. De altfel, ea a scris o piesă în care mi-a acordat şi un rol, iar personajul meu este, bineînţeles, un pianist. Am jucat acest rol pentru că, aşa cum spuneam, în copilărie voiam să devin cântăreţ de pop, dar, mai ales actor. Am scris câteva cărţi despre muzică şi o nuvelă pentru că astfel îmi umplu timpul pe care altfel l-aş pierde. Petrec mult timp în aeroporturi, chiar acum mă aflu în aeroport, iar dacă nu v-aş fi acordat acest interviu, aş fi scris cu siguranţă ceva. Mai există şi explicaţia că un pianist în timpul călătoriilor nu poate repeta, în timp ce un trompetist sau un solist vocal o poate face. Aşa că, atunci când nu cânt la pian, îmi folosesc timpul scriind. Însă, când sunt acasă prefer pianul.

Aveţi şi o experienţă în domeniul radioului. Aţi dat viaţă unui personaj reprezentând un muzicolog la Rai Tre. Ce ne puteţi spune despre aceasta?

Este o experienţă foarte nostimă. Am dat viaţă personajului Dottor Djembe. Ideea a fost să tratăm ironic snobismul. Aşa că am decis să vorbim despre muzică, însă creând, inventând o muzică nouă, cu un caracter fals. Şi aceasta pentru că Dottor Djembe este un tip foarte deştept, crescut în Insula Bora-Bora, care ne dă exemple de muzică nouă de care noi n-am auzit, iar toată muzica din programul său este prezentată drept muzică nouă din toate colţurile lumii, însă de fapt totul este fals. Totul este un joc pentru a redescoperi muzica. În show sunt invitaţi muzicieni celebri care intră în acest joc.

La Bucureşti avem Orchestra Naţională Radio, o orchestră permanentă, iar din 2012 - Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio. Cum se petre din acest punct de vedere lucrurile în Italia?

În fapt, nu avem orchestră radio. Avem ceea ce ar trebui să fie orchestra televiziunii - orchestra de la RAI, dar din păcate nu activează permanent. Cred că ar trebui să fie mai activă şi, din păcate, nu folosim această orchestră suficient. În Germania, spre exemplu, lucrurile stau mult mai bine, pentru că acolo au şi orchestră simfonică şi big band de jazz.

Aţi mai vizitat România anul trecut, când aţi fost pe scena Festivalului de Jazz de la Bran. Ce impresie v-a făcut ţara noastră?

Da, am fost vara trecută, însă nu mi-am putut crea o impresie pentru că drumul a fost foarte lung şi doar am venit, am cântat şi am plecat. Aşa că acum sunt încântat că pot sta mai multe zile şi îmi pot permite să vizitez şi să îmi fac o impresie.