Domnule Liviu Prunaru, ne bucurăm să vă avem din nou la București, de data aceasta, la pupitrul unuia dintre cele mai importante orchestre din lume, Concertgebouw Amsterdam. Un prim concert aseară, o prestație mult apreciată de public, minute în șir de aplauze în picioare. Cum s-a simțit pe scenă valul acesta de energie venit din sală?

Orchestrei îi place foarte mult să vină în România. Deja este a treia oară când venim la acest festival. Spun lucruri frumoase despre publicul nostru. Zic: așa atenție vedem în sală și publicul este acaparat, participă la ceea ce facem și simt că există o comunicare. Trebuie să menționez că este o mare diferență între sala în care cântăm noi și sala de aici. Sper să se poată face ceva mai mult, în viitor. Înțeleg că se fac schimbări, dar este păcat. De ce? Pentru că ieri, mergând în sală și ascultând, sună bine într-adevăr și cred că publicul apreciază ceea ce facem, dar nu știu dacă publicul aude adevăratul sunet pe care îl are această orchestră. Și este păcat să se piardă niște amănunte de acustică.

Cu toate acestea, am sesizat la unele orchestre dar și în cazul Orchestrei Concertgebouw faptul că la repetiții încercați să calibrați sonoritatea orchestrei, pe cât se poate, pe acustica sălii.

Bineînțeles, deoarece este o mare diferență între sala în care cântăm la Amstderdam și cea de aici. O orchestră mare, bineînțeles este capabilă să se adapteze la situații. Mi-aduc aminte, odată cântam în Grecia, în aer liber. În aer liber nu este nici o acustică, este cel mai greu de cântat. Și totuși, chiar dirijorul s-a oprit la un moment dat, avem un unison la viori și s-a oprit și a zis: jos pălăria. Așa ceva nu am auzit, adică așa de bine să sune, chiar în cele mai urâte condiții.

Două concerte, un repertoriu ofertant, sunt lucrări pregătite special pentru festival sau e un repertoriu pe care l-ați rulat deja?

Și, și. Brahms bineînțeles, face parte din repertoriul de rutină al orchestrei. Mai puțin Șostakovici. Personal este prima dată când în cânt și cred că nici orchestra nu l-a cântat de ceva timp, câțiva ani buni. Noutatea pentru orchestra noastră bineîneles și au fost întotdeauna, piesele de Enescu, acum doi ani și acum din nou, a doua Rapsodie este o surpriză plăcută pe care le-o face, descoperirea acestor lucrări și îi văd foarte interesați și mă întreabă, vin la mine după repetiție și îmi spun: cum faceți, cum se simte aici și încerc să explic cum pot. Nu e ușor, pentru că asta trebuie s-o simți, s-o ai în vene, să trăiești cu ea. Acum îmi dau seama, de fapt, ce înseamnă de fapt, un spirit de naționalitate și de țară, trăiești cu lucrurile astea, le auzi din copilărie până în tinerețe și mai târziu și ele intră în interiorul tău și se dezvoltă. O să vedem cum o să sune acest Enescu și cum o să-l primească publicul.

Spuneați recent că Enescu este încă un mister în străinătate. Cu toate acestea, au existat în această ediție câteva realizări remarcabile. Simfonia a III-a cu Pertrenko si Royal Liverpool și alte exemple. Ne putem aștepta la rezultate frumoase din acest punct de vedere în următorii ani ? De exemplu îl vedeți pe Enescu programat în stagiunea Concertgebouw?

Eu zic că de-acum încolo o să meargă numai în sus. Unul din scopurile extraordinare, de lăudabile, acestui festival este de a face cunoscut acest compozitor, acest compatriot. De fapt, noi îl cunoaștem pentru că suntem români. În afară însă, dacă vă uitați și la numărul de înregistrări al pieselor de Enescu a crescut enorm în ultimul timp. Numai la sonatele de vioară, câte înregistrări, înainte era cea cu Enescu și cu Lipatti și cea cu Menuhin. Acum sunt o pleiadă de tineri violoniști și nu numai de la noi, asta este îmbucurător, să văd nemți, unguri și în America. Este foarte apreciat Enescu și cred că de-acum încolo o să fie din ce în ce mai cunoscut.

Din exterior colaborarea cu Andris Nelsons pare a fi excelentă. Multă energie, exuberanță din partea orchestrei. Sunt acestea consecințe ale colaborării cu acest dirijor?

Colaborăm foarte des, într-adevăr, cu el. Pot să vă spun un secret, așa de culise, el a fost unul dintre cei trei pe care noi îi propuneam pentru a fi directorul acestei orchestre. S-a întâmplat să alegem pe altcineva, pentru că au fost multe criterii care au intrat în joc, dar acest dirijor este foarte apreciat de orchestră și nu numai de noi, după cum se observă. Este invitat pretutindeni și chiar i s-a oferit postul Boston și acum de curând, la Gewandhaus.

Orchestra se află într-o perioadă de tranziție după aproape un deceniu cu Mariss Jansons la conducerea ei. Cum ați descrie această perioadă de 10 ani. Ce impact a avut Mariss Jansons asupra, să spunem, destinului acestui ansamblu?

Pot să compar un pic cu un violonist și cu vioara lui. Vioara va exista și mult după ce violonistul s-a dus, la fel și orchestra, va exista, chiar după ce dirijorul pleacă. Bineînțeles, fiecare are o parte personală, lucruri bune și lucruri mai puțin bune, dar orchestra învață și se dezvoltă cu fiecare dirijor care trece pe-acolo. Bineîneles, au fost unii care au stat mai mult, cum a fost Haitink și care revin, aproape în fiecare stagiune. Sunt niște embleme care au marcat orchestra, bineînțeles și Jansons a adus această seriozitate a orchestrei, dar acum cu Gatti, un spirit latin, eu zic că este o îmbinare extrem de fericită, pentru că, fiind acolo, în nord, unde vremea e urâtă și plouă în fiecare zi, vă dați seama ce frumos e să ai un italian care vine cu bel canto și ne încântă sufletele. Văd de la toți colegii cât de bucuroși sunt când lucrează cu Gatti. Acum o săptămână a fost un concert cu dânsul și toți sunt așa de bucuroși. Oficial, încă dânsul n-a început. Va începe de la anul, dar noi abia așteptăm să începem.

Sunteți solist, sunteți concert maestru al acestei formidabile orchestre și în același timp aveți și o activitate pedagogică susținută. Ce vă mai doriți din punct de vedere personal. Mai aveți scopuri pe care încă nu le-ați atins?

Sunt într-o fază în care am atins un echilibru destul de bun zic eu, între a cânta în orchestră, a cânta solo, a face muzică de cameră și a preda. Eu zic că este echilibrul perfect, pentru că am posibilitatea și îmi pot permite să fac muzică din multe puncte de vedere. Dacă aș fi fost numai solist, ar fi fost frumos bineînțeles, dar mi-ar fi lipsit multe, adică, probabil nici nu aș fi realizat, dar acum, cântând și în orchestră și făcând și muzică de cameră, îmi dau seama, cât de sărac aș fi fost dacă aș fi fost numai solist. Iar faptul că predau și la Conservatorul din Amsterdam îmi dă o așa mare bucurie, pentru că mă gândesc că obligația unui muzician este să transmită mai departe din experiență și din lucrurile pe care le-a trăit. De experiență, să vorbim mai puțin, este vorba despre oamenii pe care i-am întâlnit și cu care am avut șansa să lucrez și anume, lord Menuhin, Alberto Lysy și foarte mulți inivtați pe care i-am avut la Academia Menuhin, pe timpul studenției. Vreau să amintesc că am stat și 16 ani în Elveția. Cred că sunt cel mai bătrând student, care a existat vreodată pe acolo și vreau să spun că îmi face o enormă bucurie și plăcere, să transmit tot ceea ce am aflat și toate poveștile și toate învățămintele de la acești mari maeștri.