Cea de-a cincea ediţie a Turneului Naţional "Flautul Fermecat", un proiect Radio România, cu flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail, trece prin 7 oraşe din România, începând de joi, 11 iunie 2015.

Ion Bogdan Ştefănescu a reuşit, în ediţiile anterioare, să ajungă la sufletul spectatorilor alegând un repertoriu cu un mare grad de spectaculozitate şi diversitate. De data aceasta însă, interpretul mai adaugă un ingredient: va prezenta întreaga familie a flautului apelând, desigur, la un repertoriu ce va pune în valoare fiecare instrument în parte.

Pe scenele din România vor defila instrumente spectaculoase, unele necunoscute publicului de aici, provenite toate din Ţara Soarelui Răsare. Despre ediţia a V-a a Turneului "Flautul Fermecat" ne-a vorbit Ion Bogdan Ştefănescu.

Începeţi această a cincea ediţie a turneului, ca de fiecare dată, în compania pianistului Horia Mihail. Unde va debuta turneul?

Turneul debutează la Roman; e un loc unde eu n-am mai cântat niciodată până acum. Ştiu că Horia a fost de mai multe ori cu pianul lui călător şi mi-a spus că e un public extraordinar şi că sala întotdeauna e arhiplină. Aşa că, vă mărturisesc că abia aştept să mă întâlnesc cu publicul din acest oraş. Pe Horia îl cunosc de mai bine de 20 de ani. Culmea, am cântat mult pe vremea studenţiei noastre în America. Amândoi am studiat la aceeaşi universitate - Urbana Champaigne din statul Ilinois, o facultate americană importantă - şi am şi cântat într-una dintre cele mai importante săli din America, la Krannert Center, de câteva ori cu Horia. Şi examenul meu de diplomă a fost realizat cu ajutorul lui Horia Mihail… Pot spune că am fost martor la evoluţia lui în America în acei ani. A devenit un extraordinar de abil acompaniator; e o ştiinţă şi asta, el fiind eminamente un solist. Putem spune că e o cu totul altă meserie acea de acompaniator; nu neapărat de a sta în umbra celui pe care-l acompaniezi, ci de a reuşi să stabileşti un dialog continuu, care să iasă la suprafaţă în plenitudinea lui, pentru că în felul acesta, practic, spectatorii au ocazia să desluşească mai bine şi să simtă mai bine meandrele pe care muzica de fapt le conţine înlăuntrul ei. Asta mă şi atrage la Horia Mihail, faptul că am constatat că amândoi suntem pe aceeaşi lungime de undă, simţim muzica la fel, ne dorim s-o facem în acelaşi fel. Şi-atunci, practic, în tot ce-nseamnă pregătire - munca aceasta care pentru unii sau pentru anumite combinaţii de artişti înseamnă o muncă asiduă, acerbă, complicată, cu disensiuni, e logic să fie tot felul de păreri, mai cu seamă când sunt măcar doi implicaţi în actul artistic, dar când vorbim de trio sau de cvartet - eu şi Horia ne înţelegem dintr-o suflare. Aproape niciodată nu ne comentăm intenţiile… exact cum se întâmplă în relaţia dirijor-orchestră. Când un dirijor este într-adevăr dirijor, nu foloseşte cuvântul aproape deloc. Prin gest, prin intenţie reuşeşte să mişte 100 de oameni în acelaşi timp şi să le insufle ideile lui muzicale. Or, în relaţia noastră există acest suflu continuu şi această înţelegere dintr-o simplă ridicare de sprânceană, ceea ce ne uşurează munca enorm. Noi pornim de fiecare dată în aceste turnee, am curajul s-o spun, cu maximum trei repetiţii. Asta vom face şi acum. Trei repetiţii şi plecăm la drum cu un program complicat. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată, dar asta este un avantaj, e un dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat să şi putem amândoi citi foarte rapid un text muzical, să-l şi decodăm la prima mână, apoi împreună, culmea, să simţim la fel şi să reuşim să ne bucurăm unul de celălalt pe scenă. Asta este ideal şi atunci actul artistic ajunge la sufletul spectatorului.

Ediţia a cincea şi tot atâtea instrumente din familia flautelor. Care sunt acestea şi, pentru că aţi vorbit de program, ce anume veţi interpreta?

Programul a fost ales ca să pot pune într-o lumină de spectacol aceste cinci tipuri de flaut. Demult îmi doresc să am ocazia să prezint aceste flaute într-un mod organizat, aşa cum se întâmplă, iată, a cincea oară, în turneul nostru organizat de Radio România şi de Fundaţia Accendo. E un turneu foarte bine organizat, mediatizat foarte bine şi atunci, în clipa în care se află că ajungi într-un oraş cu un astfel de program automat lumea vine. Practic, demersul tău nu se duce în eter cu doar 10-15 spectatori, ci sălile sunt arhipline. Şi-atunci merită să faci un astfel de efort, pentru că este un efort. Nu e uşor să schimbi cinci instrumente; sunt puţini cei care pot să o facă pentru că, în general, fiecare dintre noi ajunge să aibă anumite tabieturi şi reflexe, şi complexe ş.a.m.d. Şi, în general, un flautist de muzică clasică cu greu se desprinde de corsetul acesta şi cântă şi jazz sau folclor sau muzică rock… Mai abitir, în clipa în care te-ai obişnuit cu un instrument… cum să-l schimbi şi să mai cânţi la încă patru pe deasupra! Sigur că aceste cinci instrumente sunt flaute, familia este largă spre norocul nostru. Din secolul XX cel puţin, deşi ideea aparţine barocului şi chiar mai înainte, când se cânta la blockflote şi aceste instrumente erau de diferite mărimi - de la sopranino la cel bas -, aşa se întâmplă şi cu flautele moderne. O particularitate ar fi că aceste flaute toate sunt japoneze, mărci diferite, dar toate mărcile sunt cap de serie, sunt Rolls-Royce-ul instrumentelor pe care eu le prezint. Yamada, bunăoară, un constructor de piculine total necunoscut la noi în ţară, puţin cunoscut în Europa, este unul dintre cei mai buni din lume. Puţin cunoscut în Europa spun pentru că este un constructor care face instrumente numai pentru elite; elita piculiniştilor lumii îl cunoaşte pe acest Yamada - sunt cele mai bine realizate instrumente. Sankyo, care face instrumente şi flaute de concert, dar este recunoscut ca a fi cel mai bun pentru flautele alto, iar pentru flautul bas Kotato este categoric invincibil, nu are egal pe plan mondial. Şi, o noutate a fost şi pentru mine când am achiziţionat acest instrument, este flautul de lemn Yamaha, care e o firmă ultracunoscută mai ales pentru motociclete, dar ei fac instrumente de mai bine de 100 de ani şi au ajuns la o performanţă fantastică. Au obţinut reţeta construirii flautelor de lemn, probabil au secretele lor cum să usuce lemnul… toată pregătirea asta până când lemnul se transformă într-un instrument care are suflet, devine viu prin interpret. M-a uimit, recunosc, faptul că japonezii au ajuns să exceleze şi-n această zonă unde bineînţeles că europenii erau stăpâni absoluţi. Aşa că există, iată, şi o unitate în alegerea instrumentelor, pe lângă această vedetă care este flautul de aur Muramatsu, toate celelalte, tot japoneze, stabilesc şi ele un record, fiecare specializat pe o anumită porţiune a familiei flautelor deţine locul de top.

Programul, cum spuneam, a fost ales ca să pună în evidenţă aceste cinci instrumente. Vom începe spectacolul nostru cu o sonată de Bach, arhicunoscută pentru flautişti, dar şi pentru melomani cred; e o sonată originală pentru flaut şi clavecin şi o voi cânta, bineînţeles, la flautul de lemn pentru a păstra atmosfera şi a crea o oarecare idee de cum suna instrumentul la vremea aceea, deşi fiind acompaniat de pian lucrurile sunt cumva la jumătatea drumului. Dar este o provocare şi pentru Horia Mihail de data aceasta să găsească resursele, culorile pentru a acompania un flaut de lemn mult mai delicat, cu un sunet mai intim - deşi el este foarte modern, ar putea să sune şi foarte puternic dacă îmi doresc lucrul acesta, dar o să păstrez intimitatea momentului. Donizetti, tot o sonată, originală pentru flaut şi pian, o voi cânta tot pe acest flaut de lemn. Voi schimba traiectoria numai la Sonata Arpeggione a lui Schubert, unde, după părerea mea, flautul acesta de aur se potriveşte mult mai bine, fiindcă e o muzică romantică, cu multe schimbări de culoare, cu dinamici foarte puternice sau, din contră, foarte delicate şi sigur că metalul acesta preţios rezonează mult mai bine la astfel de propuneri, de provocări. În partea a doua a recitalului venim cu o suită de compozitori foarte importanţi din secolul XX şi din timpul nostru - Bela Bartok, cu celebrele sale 6 Dansuri româneşti, într-un aranjament care îmi aparţine, în care aduc flautul bas; cred că voi cânta şi la piculină dacă o să renunţ la un efect pe care de obicei îl folosesc pe flautul normal… În orice caz, folosesc şi tehnici contemporane tocmai pentru a sublinia faptul că acest instrument dăruit de zei, flautul, a fost folosit în ritualuri dar şi în viaţa de zi cu zi. Deci, fluierele, instrumentele populare pe care noi le credem cumva ale noastre, ale românilor, se regăsesc şi în Asia, Europa Centrală, peste tot în America. Pe vremea aceea se circula mult - nomazii, crescătorii de oi duceau aceste instrumente peste tot şi eu reuşesc într-un fel, cu flautul bas sau alto să imprim ideea unui sunet de caval, cu piculina, de fluier ş.a.m.d. Asta urmăresc în aceste 6 Dansuri româneşti de Bartok. Apoi, Cezar Giovanini, un compozitor american necunoscut nouă, dar cu o carieră importantă, a scris multă muzică pentru band-uri, pentru fanfarele acelea celebre, muzică de film, muzică de teatru. O să cânt o piesă cu influenţe jazz-istice pentru flaut alto şi pian. După care o să cânt Violeta Dinescu, o lucrare devenită celebră. Mi-a dedicat-o mie şi am cântat-o în zeci de locuri în lumea asta; există pe multe cd-uri, am făcut multe variante, aceasta însă de flaut bas îmi place cel mai mult; e foarte haioasă şi sunt convins că publicul o să râdă la această piesă şi-atunci, un pic, atmosfera se schimbă. Totul e gândit step by step, ca să ridic atmosfera. Urmează imediat după acest "grăsan" de flaut piculina, pe care o pun în pagină prin muzica lui Henry Mancini; Penny Whistle Jig este o piesă foarte virtuoasă, şi ea haioasă, aici imitându-se de fapt fluierul irlandez, flautul acela de metal. Încheiem tot în cheie folclorică, cu Brediceanu, o suită de trei piese aranjate într-un fel de mine, în sensul timbralităţilor. Iarăşi voi folosi şi flautul bas, şi piculina, şi flautul de concert, dar în aceeaşi idee de a aduce în prim-plan sonorităţi care ne duc cu gândul la instrumentele noastre de folclor. Sunt piese de mare virtuozitate care, cu siguranţă, vor face deliciul publicului.

Cred eu că de data aceasta oamenii vor avea ocazia să asiste la o dezlănţuire de timbralităţi şi de instrumente cum rar se întâmplă pe o scenă românească. Gândiţi-vă că un flaut bas se aude foarte rar pe o scenă românească. Există unul la conservator, achiziţionat acum vreo câţiva ani, dar nu-l foloseşte nimeni pentru că e… nu o altfel de tehnică - până la urmă, când ştii sufli în flautul de concert, ar trebui să sufli şi în flautul bas - dar e un pic diferit şi lucrurile par mult mai complicate. E un instrument nu atât de agil; ca să-l faci agil trebuie şi tu să devii mai alert. Nu se cântă, nu există în România flaut bas, nu are nimeni acasă un flaut bas. Flaute alto mai există, dar ţin minte când eram student sau dacă voiam să cânt vreo piesă la flaut alto trebuia să fac cerere la filarmonică. Nici aceste flaute nu prea sunt des întâlnite în România prin instituţii, deşi orchestrele importante ar trebui să aibă în custodie un astfel de instrument, pentru că există partituri în care flautul alto chiar are părţi solistice. Şi flautul de lemn - şi el unic, categoric, în România, în clipa asta… Piculina, mă rog, ea e mai răspândită şi lumea o cunoaşte din orchestre - se aude foarte bine, e o caţă care răzbate peste toate alămurile dacă trebuie - e mai cunoscută, dar flautul bas, alto-ul sau acest flaut de lemn sunt foarte puţin sau chiar deloc pe scenele noastre.

În încheiere am să vă rog să adresaţi o invitaţie publicului, de a participa la manifestările din cadrul turneului.

Nu numai eu, ci şi Horia Mihai vă aşteptăm cu tot sufletul. Ceea ce un artist îşi doreşte cel mai mult e ca atunci când intră pe scenă să dea piept cu o sală arhiplină. Cu cât sala e mai plină, cu atât şi artiştii devin mai buni. Desigur, ne găsim mulţumire într-un act artistic unde în sală sunt şi mai puţini oameni, ne spunem că au fost mai puţini dar inimoşi sau valoroşi. Sigur că noi, artiştii, nu trebuie să ne gândim că trebuie să oferim actul nostru artistic numai unor mase largi şi numai atunci înseamnă că are valoare ceea ce facem. Are valoare ceea ce facem şi dacă doi oameni ascultă, pentru că trebuie să cânţi la fel pentru un singur om ca pentru o mie sau zece mii. Asta este menirea noastră. Dar, vă mărturisesc, cel puţin este ceea ce simt eu de fiecare dată, în clipa în care am o sală plină în faţă, mă simt mult, mult mai bine. Nu ştiu ce se întâmplă, dar ceva, un declic, se produce şi am văzut că şi Horia e la fel. În sfârşit, suntem peştii care au nimerit apa bună, nu suntem undeva la mal şi ne zbatem să mergem către larg. Ne simţim în largul nostru. Aşa că, îi rugăm să vină şi măcar din curiozitate pentru că sunt convins că plăcerea va fi foarte mare. Cântăm o muzică pe sufletul tuturor, nu este nimic complicat şi încercăm să creăm o atmosferă cât mai plăcută ca oamenii să se apropie din ce în ce mai mult de acest tip de muzică ce, spre deosebire de alte tipuri, le înfrumuseţează viaţa pe nesimţite, le umple sufletul de o anumită bucurie şi căldură pe care nu o resimt cu siguranţă nici în cele mai aprige descătuşări de energie de pe stadioane, cu decibeli puternici.