ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Allegro... de sărbătoare
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Interviuri Înapoi

Laurențiu Dincă - 30 de ani ca violonist în Orchestra Filarmonică din Berlin

Publicat: joi, 9 Octombrie 2014 , ora 10.31

Destinul muzicianului este acela de pelegrin. Arta sa îi duce pașii, în mod tradițional, departe de unde s-a născut, mai departe unde a studiat, mai departe unde și-a clădit, pas cu pas, o carieră. Că român, într-una din miile de orchestre de pe toate meridianele lumii, peregrinajul nu reprezintă un destin singular, căci practic majoritatea ansamblurilor sunt deschise talentelor care vin din intreagă lume. Nu cred că există orchestră germană fără cel puțin un muzician român, după cum nu cred că există națiune care educă muzicieni de elită să nu fie reprezentată în marile orchestre. Dar ca unicul român din orchestra Filarmonicii din Berlin, violonistul Laurențiu Dincă a avut ocazia, în cele trei decenii petrecute la pupitrul viorii întâi, să vadă și să scrie istorie. Istorie muzicală, culturală, ISTORIE.

În 5 septembrie s-au împlinit 30 de ani de la primul concert pe care domnul Dincă l-a susținut ca violonist în acest prestigios ansamblu. La data respectivă, orchestra se afla în turneu la Londra. În cele din urmă am obținut ocazia de a sta de vorbă cu domnia sa, în pauza uneia din repetițiile pentru debutul Patriciei Kopacinskaja, într-un concert dirijat de Peter Eötvös. Două ore concentrate de lucru au precedat o discuție cu o om afabil, plin de umor, cu o mare acuitate a observației. Laurențiu Dincă este evident un membru popular al orchestrei: este salutat călduros de colegi, schimbă "împunsături" umoristice cu aceștia. Atmosfera dinainte și după repetiție este relaxată, în deplin contrast cu intensitatea lucrului pentru una dintre cele mai complexe partituri din literatura orchestrală de ultimă oră care mi-au fost dat să le ascult (Concertul pentru vioară de Eötvös).

După ce și-a împachetat Guarnieri-ul (proprietatea orchestrei), m-a condus într-una din sălile de studiu din spatele sălii mari de concerte pentru a sta de vorbă.


Domnule Dincă, ați debutat pe acest podium, la Filarmonica din Berlin, în septembrie 1984. Cum a decurs primul concert?

Primul meu concert a avut loc în cadrul "Festwochen", festivalul anual al Filarmonicii din Berlin, care programează preponderent muzică nouă. Dirijor a fost atunci Gary Bertini. Bineînțeles că atunci când vii din afară și știi la ce nivel se cântă, în plus Karajan era încă șeful orchestrei, evident că am fost foarte emoționat.


La momentul sosirii dumneavoastră în orchestră cum v-au primit colegii?

Nu a fost nici un fel de problemă, pentru că eu deja vorbeam germană foarte bine, iar ca muzician m-am adaptat foarte ușor.


Ce vă amintiți de evenimentele care au culminat, în toamna anului 1989, cu căderea Zidului Berlinului?

Foarte interesante împrejurările, într-adevăr. În acea toamnă organizasem aici la Filarmonică un concert Enescu. După repetiție, împreună cu un coleg pianist, am mers la o cafenea pentru a discuta despre interpretare, despre ce putem face mai bine. Când am ieșit de-acolo, cu toate că eram în apropiere de "Ku-damm" (Kurfürstendamm, arteră principală comercială din Berlinul de Vest), câteva persoane m-au întrebat cum se ajunge acolo; acest fapt m-a mirat foarte tare, pentru că în zona respectivă orcine știa unde se află Ku-damm. Când am ajuns acasă, am dat drumul la televizor și am văzut cum cei din Berlinul de Est treceau în Vest. Deci acest concert Enescu este legat în memoria mea de căderea Zidului din Berlin.


Cum va simțiți dumneavoastră la Berlin?

Din punct de vedere cultural nu cred că există în vreun alt oraș din lume o asemenea ofertă, de la muzică, la pictură, arhitectură șamd. Altfel pot spune că Berlinul este un oraș de o suprafață foarte mare, prin urmare nu așa de aglomerat, ai tot timpul senzația că ai aer, că nu e îmbulzeală pe stradă, orașul este foarte verde, are multe lacuri... Într-un cuvânt, atmosfera este prilenica pentru cei care locuiesc aici. Orașul dispune de mai multe centre, lumea nu se înghesuie într-un singur loc - cum ar fi Trafalgar Square la Londra sau Time Square la New York.


Ce v-a marcat în mod special în cei 5 ani pe care i-ați petrecut sub bagheta dirijorală a lui Herbert von Karajan?

Karajan era un adevărat star al muzicii simfonice la vremea respectivă. Preocuparea lui esențială era de a aduce orchestra la un asemenea nivel încât înregistrările pentru disc să fie într-adevăr perfecte. El s-a concentrat întotdeauna să obțină o frază lungă (care putea depăși 16-32 măsuri). Din punct de vedere tehnic bineînțeles că eram foarte bine puși la punct; când știam că urmează un concert cu Karajan, el venea pentru două săptămâni și el putea să repete în fiecare zi ce dorea.


Cum ați descrie stilul dirijoral al lui Claudio Abbado, apoi ulterior al lui Simon Rattle, în comparație cu ce știați de la Karajan?

În general schimbările în orchestră intervin relativ târziu. În momentul în care orchestra are un nou șef, acesta nu poate schimba totul de la o zi la alta. Orchestra are deja un anumit fel de a cânta, deci abia după 3-4 ani se poate vorbi de o schimbare esențială. Abbado de exemplu nu a mai cerut acea orchestră enormă care era standard în perioada Karajan. La Karajan de exemplu aveam maximum de cordari, toți suflătorii erau dublați, deci efectul sonor era copleșitor. Abbado dorea de la orchestră numai ce scrie în partitură, deci proporțiile s-au mai restrâns, repertoriul clasic s-a cântat cu cordari de maximum 14 instrumente într-o partidă, deci sunetul în general s-a redus cantitativ. Ceea ce era tipic pentru el era acea calitate de sunet foarte catifelată, eliminând anumite excese de asprime din perioada lui Karajan. Lui Simon (Rattle) îi plac extremele, atât din punctul de vedere al repertoriului, el făcând multă muzică din secolul 20, în timp ce piesele clasice el le interpretează foarte apropiat de stilul baroc.


Și stilul lor personal de comunicare cu orchestra era foarte diferit...

Da. Abbado era foarte timid, și în timp ce există foarte puține interviuri cu el, Rattle este la polul opus: dacă i se pune o întrebare, îți da imediat 10 răspunsuri, toate foarte interesante...


Din 1984 ați luat parte la practic toate concertele, înregistrările, turneele, mai nou colaborările pentru pelicule de film. Ați numărat vreodată de câte ori ați cântat împreună cu orchestra Filarmonicii din Berlin?

Nu, dar e ușor de dedus. Noi cântăm în general circa 130 de concerte pe an, dintre care eu particip la circa 100. Această cifră, înmulțită cu 30 ... ajungem la 3000 numai de concerte. În afară de acestea mai sunt înregistrările, desigur.


În decursul timpului orchestra a colaborat cu numeroși muzicieni români. Cu care dintre aceștia are orchestra o relație mai deosebită?

Fără îndoială Radu Lupu. El vine la Berlin la Filarmonică de peste 30 de ani. Cred că primul concert pe care l-am ascultat eu cu orchestra a fost în 1979, pe vremea când eram încă student la Lübeck și am venit la Berlin pentru a participa la concursul Mendelssohn al conservatoarelor de muzică germane. Dirijor era Riccardo Chailly iar Lupu interpreta Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven. De atunci el a cântat cu orchestra cel puțin 12-15 programe diferite (care se repetă în decursul timpului, evident). Pe lângă Lupu sigur că trebuie amintit Celibidache, care din păcate nu a mai dirijat Filarmonica decât o singură dată, în 1992, și aceasta în superba sălă din fostul Berlin de răsărit, Konzerthaus.


Domnule, Dincă, este adevărat că Orchestra Filarmonicii din Berlin este cea mai bună din lume?

Cu toată modestia... Da.


În ce anume constă specificul acestui ansamblu?

În primul rând, sunetul, care este format în urma unei tradiții ce a început cu Furtwängler și a continuat cu Karajan, și care se perpetuează chiar sub bagheta altor dirijori. În momentul când cântăm live, pe podium, se simte această participare nu numai fizică ci și mentală, ca și cum ar fi ultimul concert pe care l-am da vreodată. Totul este foarte viu și plin de temperament. Trebuie să spun în plus că din punct de vedere tehnic orchestra se îmbunătățește de la o generație la alta. Când am început eu la orchestră, nivelul era foarte bun, însă de atunci se vede o schimbare în bine, toți colegii noi sunt cel puțin la fel dacă nu și mai buni decât colegii de generația mea.


Pentru ce alte activități în afară orchestrei mai găsiți timp și energie?

Majoritatea muzicienilor din orchestră cântă în ansambluri de muzică de camera sau ca soliști. Acest fapt este foarte folositor pentru orchestră, pentru că în cadrul cameral te obișnuiești să-i asculți pe ceilalți colegi. În plus, cântatul în ansambluri mici te ajută să îți menții un nivel tehnic ridicat.


Simon Rattle a anunțat cu câtăva vreme în urmă că nu își va reînnoi contractul cu orchestra după 2018. După părerea dumneavoastră, cine va conduce orchestra după aceea?

Greu de spus. Cel puțin 6-7 dirijori ar avea șanse foarte mari, dar s-ar putea la fel de bine ca în primii 3-4 ani să nu fie angajat nimeni permanent. Decizia va fi luată, în mod democratic, de întreagă orchestră.


Filarmonica din Berlin a concertat practic pe toate meridianele lumii - anul viitor se va afla în premieră și la București...

Din fericire, am găsit în cele din urmă o dată convenabilă pentru orchestră, și mă bucur că vom cânta anul viitor în București, pentru că dacă era peste 3-4 ani, cine știe, probabil eram deja la pensie.


În final, câteva întrebări scurte:

Care a fost cea mai bună sălă de concert în care ați cântat vreodată?

Dacă e să dau un singur exemplu, atunci - clar, aici la Berlin. Dacă e să dau mai multe exemple, atunci Suntory Hall (Japonia), Auditoriul din Lucerna și Sala de concerte Disney din Los Angeles.


Care au fost condițiile cele mai dificile în care ați cântat vreodată?

Dacă ne gândim la condiții meteorologice, atunci sigur mă gândesc la unul din concertele de la Waldbühne, care au loc într-un amfiteatru în aer liber, într-o pădure. Nu de puține ori s-a întâmplat să plouă; dacă ploaia cade vertical, nu e nici o problema. Dar dacă bate și vântul atunci instrumentele au de suferit.

Dar cea mai dificilă situație pe care am întâlnit-o în intreagă mea carieră a fost momentul în care am dat concursul pentru a intra la Filarmonică și a trebuit să-i cânt numai lui Karajan. La data respectivă între orchestră și dirijor existau neînțelegeri, deci, după ce am obținut votul orchestrei, Karajan a anunțat că are dreptul de veto asupra deciziei finale de a fi angajat. Drept urmare a trebuit să vin din nou la Berlin pentru a cânta numai pentru el. Audiția a avut așadar loc dar nu într-o sălă oarecare, ci chiar pe podiumul de concerte. Orchestra tocmai terminase de repetat iar Karajan m-a invitat să cânt "Don Juan" de Richard Strauss, cu intenția de a mă dirija numai pe mine. Deci situația în care orchestra era în sală iar Karajan cu mine, singuri pe podium, el dirijandu-mă pe mine, acesta a fost cel mai dificil moment din cariera mea artistică.


Există printre muzicieni multe glume care se referă la orchestra de pe lumea cealaltă, care în mod tradițional ar fi condusă de iluștri dirijori; presupunând că ar exista - cine ar trebui să conducă o orchestră a îngerilor?

Dumnezeu ar trebui să aibă capacitatea de a combină calitățile mai multor dirijori de legendă pentru a crea un dirijor "dumnezeiesc".


Presupunând că ați avea ocazia de a va retrage pe o insulă pustie, v-ați lua vioara cu dumneavoastră? Și dacă da, ce partituri ați lua?

Evident aș lua vioara cu mine împreună cu sonatele de Bach. Dar situația ideală ar fi împreună cu câțiva colegi, pentru a face muzică de cameră.


Unde vă găsim peste 10 ani?

Sigur în Berlin. Peste 10 ani sper că o să cânt bine la vioară. După ce voi încheia oficial activitatea la orchestră, voi rămâne mai departe vreo 2-3 ani ca supliment. După aceea sunt sigur că voi cânta în continuare muzică de cameră.

Interviu realizat de Ana-Maria Orendi, Berlin
Septembrie 2014