O spune compozitorul şi interpretul de jazz Mircea Tiberian după 40 de ani de carieră. Momentul aniversar programat pentru 1 august 2014 va avea forma unui concert inclus în Festivalul Icon Arts de la Sibiu. Mircea Tiberian va apărea în faţa publicului alături de vechi parteneri de scenă, dar şi alături de studenţi şi foşti studenţi ai săi. Puteţi citi în continuare un interviu pe care artistul a acceptat să ni-l acorde în exclusivitate cu acest prilej.

Domnule Tiberian, aş dori să încep prin a vă felicita pentru cei 40 de ani de carieră pe care îi celebraţi pe scena Sălii Thalia în data de 1 august 2014. Cum va arăta acest concert, ce vor putea asculta cei aflaţi în public?

Este un concert în care apar alături de colegii mei, muzicienii americani Chris Dahlgren şi John Betsch. Vor apărea şi unii dintre cei mai reprezentativi studenţi pe care i-am avut în ultimii ani, este vorba despre membrii ansamblului Ana Cristina Leonte Quartet. În acelaşi timp voi încerca şi o versiune de trio cu o parte din tinerii români care, cred eu, sunt reprezentativi pentru jazz-ul românesc: e vorba de Michael Acker şi Tavi Scurtu printre alţii. Întâmplarea face ca ei să fie prezenţi şi în Cvartetul Anei Cristina Leonte. Vor fi în mare trei situaţii. Ana Cristina Leonte cântă compoziţii proprii; apoi, alături de Chris Dahlgren şi John Betsch voi cânta ceea ce a apărut pe ultimele noastre discuri, adică muzică improvizată de o anumită factură, nu neapărat o avangardă de explorări sonore. Şi, în al treilea rând, în varianta românească a trio-ului, o să cânt câteva din ultimele mele compoziţii.

Iată deja trei ipostaze în care v-a aflat cariera dumneavoastră cea de compozitor, cea de interpret şi cea de pedagog. Cum se îmbină cele trei, care este relaţia care se formează între ele?

De fapt toate au apărut din acelaşi trunchi. Compoziţia şi improvizaţia sunt unul şi acelaşi lucru, doar că diferă timpul acordat fiecăreia dintre aceste două activităţi. Iar latura pedagogică a fost generată de faptul că am fost mereu înconjurat de tineri muzicieni, astfel că vrând-nevrând am ajuns în postura de educator. Iar acum, având această experienţă de câteva zeci de ani, ar fi păcat să nu o împărtăşesc. Am şi ocazia instituţională să o fac, având în subordine Departamentul de Jazz al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

O ultimă întrebare - cât de greu este pentru un muzician de jazz să ajungă să aibă o carieră atât de întinsă?

Foarte uşor nu este, ca să fiu sincer, dar depinde foarte mult de hotărârea cu care muzicianul doreşte să urmeze cariera respectivă şi evident, de alţi factori, precum conjunctura, orientarea lui în viaţa artistică. Cel mai mult contează dedicarea pe o anumită linie artistică. Sigur că sunt multe lucruri de îmbunătăţit în viaţa unui muzician de jazz, mai ales în cea a unuia român, pentru că există în alte ţări siteme de burse, viaţa e oarecum mai sigură. Totuşi nici acolo nu e foarte uşor pentru că jazz-ul e o artă de experiment, de avangardă. Şi desigur că în toate domeniile artistice aflate cu un pas înaintea vremurilor, lucrurile sunt mai greu de înţeles şi pătrund mai greu în rândul publicului, dar nu este imposibil să trăieşti din jazz. Nu cred că este adevărată zicala conform căreia din jazz şi din poezie nu se poate trăi.