Pianista ucraineană Valentina Lisitsa, care a devenit celebră după ce a postat videoclipuri cu muzică interpretată de ea pe YouTube - avea atunci peste 30 de ani - şi care astăzi colaborează cu case de discuri cum sunt Deutsche Grammophon şi Decca, a susţinut în 5 noiembrie 2013 un recital la Ateneul Român. Un interviu de Maria Monica Bojin.

Aţi studiat pianul la Şcoala Lesenko pentru copii dotaţi şi la Conservatorul din Kiev, totuşi nu v-aţi dorit să faceţi din muzică profesia dumneavoastră. De ce nu?

Am început studiul muzicii la vârsta de 3 ani şi 8 luni, adică la o vârstă foarte coaptă pentru un copil minune! Şi oricum deja eşuasem deja în câteva domenii - balet, patinaj artistic... Muzica a însemnat pentru mine ceva ce puteam face foarte uşor - să memorez, să învăţ notele, tehnica.

Am intrat apoi la această şcoală prestigioasă, dar problema era că exista undeva un conflict, şi de aceea am afirmat că nu ştiam că vreau să fac muzică. Educaţia muzicală era oarecum asemenea antrenamentului sportiv - măsura succesului era dată de numărul de medalii şi de diplome obţinute la concursuri. Într-o competiţie sportivă sunt atâtea discuţii până ca membrii juriului să ia o hotărâre - este greu să separi arta de tehnică. În muzică este poate de o sută de ori mai greu. Cum măsori succesul într-un concurs muzical? Cu un cronometru? Prin criterii cum ar fi "a cântat cel mai repede", sau "cel mai tare", sau "cel mai curat"? Mie de fapt mi-a plăcut latura aceasta a educaţiei muzicale, sunt o fire competitivă şi am mers cu plăcere la toate concursurile. Dar ele nu aveau niciodată în centru arta, magia adevăratei muzici. Era un fel de sport, iar eu oricum făceam sport - alergam în echipa şcolii şi mergeam şi la cursuri de şah. La şah totul este mult mai simplu - dacă ştii mai multe, câştigi, dacă nu, pierzi.

Totul s-a schimbat atunci când am înţeles că pot fi un artist mai degrabă decât un "sportiv" care "aleargă" pe clapele albe şi negre. A fost nevoie şi de o schimbare de atitudine mentală: într-un concurs, trebuie să placi - publicului, juriului, aşa că toate interpretările tale devin la fel, toate sunt o căutare continuă a unei perfecţiuni, nu trebuie să fii diferit sau să fii în afara curentului, trebuie să nu faci nimic care să poată naşte controverse. Dar arta nu are de-a face cu obligativitatea de a place cuiva, arta înseamnă să rişti, să aduci ceva nou. Nu trebuie neapărat să fii excentric, trebuie să fii curajos, să-ţi găseşti vocea proprie mai degrabă decât vocea pe care lumea se aşteaptă să o audă.

Faptul că am început să postez pe YouTube clipuri pe care le-am înregistrat la mine acasă, că le-am dat drumul în necunoscut aşteptând să văd dacă interesează pe cineva - acela a fost modul meu de a-mi găsi un public. În muzică, în artă, nu sunt adevăruri absolute, nu poţi spune "se face aşa, şi doar aşa". Din fericire există o multitudine de gusturi, şi dacă unora le displace interpretarea mea, iar alţii o îndrăgesc, asta e foarte bine, din partea mea. Iar acum 66 de milioane de oameni au văzut videclipurile mele - nu tuturora le-a plăcut, probabil unii au căutat alţi muzicieni, dar important este să fii auzit.

Am postat videoclipuri pe YouTube şi pentru că mi-am dorit să atrag oamenii către muzica interpretată live. Nu există nimic asemenea unui concert live. Acea clipă magică în care pornim cu toţii într-o călătorie fantastică şi tăcerea din sala de concert - nu tăcerea politicoasă, ci lipsa zgomotului când ne simţim transportaţi într-un alt univers - acestea sunt momentele pentru care trăiesc.

Vă ocupaţi şi de scrierea notelor de program pentru piesele din repertoriul dumneavoastră. Ce aspecte ale muzicii doriţi să subliniaţi?

Muzica nu există într-un vid. "Clasic" poate fi un cuvânt care sperie: ne gândim la acei maeştri compozitori cu statui de marmură, care obligatoriu poartă peruci. Dar nu aceasta este muzica de factură cultă. "Clasic" înseamnă opusul lui "de consum", şi dacă în muzica pop modele vin şi trec, despre Beethoven nu poţi spune că este sau nu la modă, Beethoven transmite ceva astăzi aşa cum transmitea şi în vremea sa. Este important să cunoşti muzica într-un context mai larg, al moştenirii culturale, al istoriei. Vă dau un exemplu. Ceea ce este descris în "Marşul către eşafod" din Simfonia fantastică de Berlioz nu are nici o semnificaţie pentru noi, dar pentru francezii de la mijlocul secolului al 19-lea era cu totul altceva: contemporanii lui Berlioz erau acea generaţie care încerca să se împace cu o istorie a revoluţiei prin teroare, mulţi din ascultători îşi pierduseră rude în evenimentele grave - vă puteţi imagina ce simţeau auzind o muzică prin care era descrisă căderea unei ghilotine. La fel şi cu Şostakovici - oamenii care treceau prin acele timpuri îngrozitoare înţelegeau altfel muzica lui, ştiau despre ce era vorba în ea. Este valabil şi pentru Beethoven, Mozart, Bach - creaţia lor nu poate fi ruptă din context. De aceea este important să ai programe de sală care să nu ofere doar numere de opus, ci şi informaţii despre ceea ce se întâmpla în lume la acel moment.

Pentru un recital în Statele Unite ale Americii aţi dorit să cântaţi pe un pian Bösendorfer. S-a întâmplat să-l preferaţi atunci sau este Bösendorfer marca dumneavoastră favorită de piane?

Bösendorfer este alegerea mea absolută. Pianul standard de concert este Steinway, dar asta nu înseamnă că el este singurul pian bun. Bösendorfer dă o voce aparte muzicii. Mă simt bine şi pot cânta bine pe un Steinway, însă Bösendorfer are o paletă de culori diferită, simt că are un timbru mai întunecat, mai sumbru - este ceea ce prefer şi ca repertoriu, lucrări în general în tonalităţi minore. Încerc să obţin deci culori mai stinse şi de la pianul pe care cânt, şi dacă pe alte instrumente trebuie să te străduieşti să ajungi la această paletă, Bösendorfer-ul o are de la sine. Împart pasiunea pentru Bösendorfer cu atâţia artişti - dacă ar trebui să amintesc de câţiva din muzicienii de la care am învăţat enorm, de idolii mei, unul este Wilhelm Backhaus şi există clipuri pe YouTube în care acest maestru apreciat pentru interpretarea lui Brahms, a lui Beethoven, cântă pe un Bösendorfer.

Sunteţi numită descendenta lui Rahmaninov: interpretările dumneavoastră sună precum cele ale marelui compozitor. A fost aceasta o abordare intenţionată sau intuitivă?

Ambele, într-un fel! Relaţia mea cu Serghei Rachmaninov este ambiguă - dragoste şi ură... Mi-a plăcut muzica sa încă de când eram copil, dar cea scrisă pentru alt instrument decât pianul. Îmi plăceau cântecele sale - le cântam din voce şi la pian. Acest gen muzical, cântecul, este asemeni pietrei de la Rosetta: prin el, prin textul poetic ales, înţelegi ce a vrut să comunice compozitorul în creaţia sa în ansamblu. Iată exemplul lui Mozart cu opera "Don Giovanni": acele arii sunt ca o carte deschisă a personalităţii sale, şi nu este vorba doar acel Mozart solar, voios. "Don Giovanni" este o comedie, nu-i aşa? Însă de fapt avem de-a face cu o dramă, atât de profundă, de întunecată, chiar dacă muzica sună vesel. Cântecele lui Rahmaninov mi-au dat indicii despre cum trebuie să sune muzica sa, frazele sale. Nu am vrut să-i interpretez lucrările pentru că este sunt ca nişte cai de război - toată lumea le prezintă în concurs. Eu nu am dorit să mă duc cu ele într-o competiţie. După ce am venit în Statele Unite, mi s-a cerut să cânt unul din concertele sale, şi atunci m-am gândit să ascult o variantă interpretativă a lui Rahmaninov însuşi - ceea ce până atunci nu prea făcusem. De fapt eu voiam să repet împreună cu orchestra, aşa că am pus CD-ul şi cântam odată cu Rahmaninov. Spre uimirea mea, am constatat că fără să-i fi cunoscut stilul interpretativ dinainte, noi doi aveam acelaşi tempo, aceeaşi frazare, chiar şi pauzele erau la fel. Cântam împreună ca un singur suflet - stranii coincidenţe! M-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe despre felul în care îşi interpreta el muzica, şi acesta este un alt amănunt special - discutăm atât de aprins despre cum intenţiona Chopin să cânte un ornament, sau ce tempo ar fi vrut Beethoven pentru o anumită lucrare (în ciuda indicaţiilor de metronom pe care le găsim în partiturile sale), dar nu avem înregistrări ale compozitorilor interpretându-şi creaţiile. În cazul lui Rahmaninov, fantasticul pianist, unul din cei mai buni din lume, aceste documente sonore există. Studiindu-i interpretarea - cum fraza, cum lega o notă de alta, am înţeles mai bine felul în care dorea el să se audă muzica sa. Iată deci un alt Rahmaninov, altul decât "caricatura" comună - un autor care, în secolul 20 avea nostalgii şi scria melodios şi romantic, în stilul veacului precedent, un rus deprimat şi melancolic, într-o permanentă suferinţă. Rahmaninov din înregistrările lui este exact opusul acestei caricaturi - nu cânta deloc în sonorităţi foarte puternice, plin de emoţie exacerbată în stil soap-opera, ultra-sentimental, feminin şi pasional. Interpretarea lui este reţinută, foarte limpede, transparentă şi aristocratică. Descrierea într-un cuvânt a lui Rahmaninov ar fi "aristocratic" - el se trăgea de altfel dintr-o familie nobilă - şi acesta este adevăratul Rahmaninov pentru mine.