În aceste zile, Ion Marin este la New York. Dirijează la Metropolitan Opera House - cel mai important teatru liric nord-american şi poate chiar din lume! - o nouă serie de spectacole cu opera lui Giacomo Puccini La Rondine şi are succes; un succes comentat şi subliniat de toată presa muzicală new-yorkeză, la care pot fi părtaşi şi melomanii români, dacă vor asculta «Seara de operă - Eveniment» din 26 ianuarie (ora 19.50) - difuzată simultan de posturile Radio România Muzical şi Radio România Cultural - şi realizată chiar din Studioul Radio Metropolitan Opera International din New York.

Iată aici un fragment din interviul pe care maestrul Ion Marin l-a oferit Luminiţei Arvunescu, realizatoarea transmisiunii directe de la New York.

... Despre certitudinile, emoţiile şi ambiţiile dvs. ca dirijor aş dori să vorbim; şi, în acest context, prima întrebare ar fi, când aţi avut certitudinea că vocaţia dvs. era dirijatul?

Sincer, nu mă aşteptam să începeţi chiar de la calendele greceşti...

Consideraţi că a trecut chiar atât de mult timp de la acel moment?

Aproape patru decenii. Un cronicar de aici, din New York, scria tocmai zilele trecute despre mine că sunt unul dintre dirijorii-veterani de la MET şi are dreptate. Am debutat aici, în 1994, iar dirijat fac din anii '80.

Dar când a fost momentul acela clar, de hotărâre maximă şi certitudine că dirijatul avea să fie «meseria» dvs.?

Devreme. Destul de devreme. Dar mai întâi am dorit să scriu muzică, deci direcţia a fost către compoziţie şi doar ceva mai târziu, când am început chiar să compun, s-a născut pasiunea dirijatului. Pe la 14, 15 ani ştiam însă că ceea ce vreau să fac era să dirijez.

Ţin minte că debutul dvs. dirijoral a fost unul dintre cele mai aplaudate în România anilor '80. Cât de mult au contat aplauzele de atunci în decizia dumneavoastră de a merge mai departe, spre o carieră de dirijor? Cât a valorat emoţia acelor aplauze?

În general - şi asta pot să o spun cu experienţa de acum - aplauzele publicului sau ale criticilor nu înseamnă întotdeauna că ai făcut un concert foarte bun. Mai importantă este reacţia orchestrei cu care lucrezi. Orchestra este primul public şi cu siguranţă, reacţia ei este pentru mine termometrul cel mai just. Personal, eu nu fac meseria asta - n-am făcut-o niciodată! - pentru aplauze. Ar fi prea simplu. În fond, aplauzele se mai pot şi comanda... Aşa că, nu ele m-au făcut să-mi urmăresc steaua, ci mai degrabă ceea ce s-a întâmplat şi era scris printre note, emoţia pe care am realizat că sunt în stare s-o creez şi s-o transmit apoi, cu ajutorul orchestrei, publicului. Toate adunate mi-au dat certitudinea că acesta era drumul meu.

Deci, pentru dvs. cel puţin, adevărata confirmare vine de la orchestră...

Da. De fapt, adevărata confirmare o ai atunci când, percepând liniştea din sala de concert sau de spectacol, realizezi că produci o anumită calitate a ascultării. Şi vorbesc despre emoţia pe care muzica o generează şi care se transformă într-o calitate a ascultării, cu totul alta decât cea de fiecare zi. Mai precis, e ca o transmutaţie alchimică: se trece de la a auzi la a asculta, timp în care conştiinţa se mută de pe un palier fizic pe un palier metafizic.

... iar certitudinea că aţi făcut un concert bun vă este dată de ... liniştea în care s-a desfăşurat concertul, de calitatea audiţiei. Prin urmare, ştiţi înaintea oricărei reacţii a publicului, dacă a fost sau nu o seară reuşită, nu?

Asta e obligatoriu, bineînţeles. Ce este dirijorul? Este cel care generează fizic muzica - pe de o parte, şi garantul calităţii - pe de altă parte. Sau, încerci să fii garantul calităţii. De aceea trebuie să-ţi fii întotdeauna primul critic. Şi acesta a fost - de altfel, unul dintre lucrurile pe care le-am avut confirmate foarte, foarte devreme de Herbert von Karajan - care mereu spunea: "să nu citeşti vreodată o cronică de la un concert, pentru că cel care trebuie să ştie cel mai bine cum a fost concertul eşti numai tu şi nimeni altul." Şi are dreptate: pot exista cronici extraordinare la nişte concerte pe care tu, ca dirijor, să le consideri mai puţin izbutite - şi atunci nu-ţi folosesc la nimic, aşa cum pot exista cronici mai puţin elogioase la un concert pe care tu ştii că l-ai reuşit şi în care ai dat absolut tot ceea ce se putea da - şi iarăşi este inutil. Deci, sfatul lui Karajan e într-adevăr just.

În acest caz, numai dvs. ştiţi care au fost cele mai bune momente din carieră.

Îmi spuneţi şi mie pe care le consideraţi cele mai reuşite?

Acum, n-aş vrea să sune lipsit de modestie, dar să ştiţi că sunt foarte multe. Iar în al doilea rând, tendinţa asta către bilanţ, eu nu am avut-o niciodată şi o consider mai mult o curiozitate jurnalistică sau o necesitate de biograf...

...la care, deocamdată, nu vreţi să vă afiliaţi.

Nu prea. Pe de altă parte, să nu uităm că noi retrăim acelaşi concert de câteva ori şi că prezentăm acelaşi program muzical în cel puţin 5-6 seri la rând. De cele mai multe ori serile sunt din ce în ce mai bune. După care trebuie să te desprinzi şi să lucrezi pentru următorul angajament. Şi nu te mai gândeşti la ce a fost. Abia câteodată îţi aduci aminte de un concert sau altul. Mie mi se întâmplă să-mi amintesc de un anumit concert, atunci când într-o repetiţie, testez acustica unei noi săli cu o lucrare care n-are absolut nimic de-a face cu concertul în cauză. E foarte interesant. Atunci îmi revine emoţia unei anumite seri din trecut, din cu totul altă parte, cu o altă orchestră. Dar altfel, privesc întotdeauna spre viitorul program, viitorul concert.

Sunt convinsă că aveţi nişte repere după care vă măsuraţi, din când în când, succesul prezent. Care ar fi acestea?

Pot să vă citez câteva vârfuri ale carierei mele, desigur, dar consider că fac ceva artificial. De exemplu, spectacolele cu opera Ariadna la Naxos de Richard Strauss de la Teatrul "Metropolitan" din '94, cu Jessie Norman , reprezintă unele dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am făcut în cariera mea; sau spectacolele cu opera Manon de Massenet de la Scala, din 2006 în regia lui lui Strehler; Nunta lui Figaro de la Viena, concertele de la Filarmonica de la Berlin…

Aţi început enumerarea cu un spectacol de operă. De ce? Ştiu că primii ani de carieră i-aţi petrecut la Staatsoper din Viena. A rămas de atunci muzica de operă repertoriul dvs. preferat?

Ceea ce iubesc eu este "cântul"...

...cântul vocal - adică…

Nu, numai. În concepţia mea, şi instrumentele cântă. Şi exact asta încerc în simfonicele mele : să fac instrumentele să cânte. Sunt sigur că mă înţelegeţi mai bine decât alţi jurnalişti străini, având avantajul limbii române care foloseşte - spre deosebire - de alte limbi, acelaşi verb şi pentru "cântul" instrumental, şi pentru cel vocal. În sensul acesta, cântul instrumental devine o muzică "executată" în manieră sensibilă - extrem de sensibilă- care face să participe întreaga fiinţă. Şi acesta este lucrul pe care îl caut şi pe care încerc să-l fac eu ca dirijor. Aşa că, oricât vi se poate părea de ciudat, eu nu fac o diferenţă între simfonic şi operă. De fapt, cam toate simfoniile sunt nişte opere fără cuvinte şi fără mişcare scenică - şi urmăresc în aceeaşi măsură un anumit parcurs al emoţiei muzicale. Nu, nu pot să spun că prefer teatrul muzical în locul concertului simfonic. Teatrul de operă este sublim, extraordinar, însă are întotdeauna o doză de hazard, în special în ultimii 10-15 ani, în care calitatea "făcutului" de muzică nu este întotdeauna garantată. Şi atunci, trebuie să ştii să spui "nu", atunci când lucrurile nu sunt sau ai senzaţia că nu sunt ceea ce trebuie şi să alegi foarte atent cu cine urmează să lucrezi. Pentru că eu nu sunt decât un muzician. Nu sunt director de teatru şi nici planificator de stagiuni; iar ceea ce mă interesează pe mine, este ca prin spectacole de operă să ajung să fac acea formă sublimă de muzică în context teatral. Şi asta nu e întotdeauna cel mai uşor, atunci când în ecuaţie apar regizori de operă, cântăreţi, scenografi ... Poate că exigenţa mea este exagerată, dar nu pot să lucrez decât având siguranţa că nimeni nu stă în calea felului meu de a înţelege şi a transmite muzica.

Unde aţi avut întotdeauna certitudinea că veţi lucra "în condiţiile" dvs. ?

La MET. Orchestra Teatrului "Metropolitan" din New York, împreună cu orchestra Filarmonicii din Viena sunt cele mai bune orchestre de operă din lume, la mare, mare distanţă, faţă de tot restul orchestrelor de operă.

Prin ce se disting?

Prin flexibilitate, prin paleta coloristică pe care o au, prin precizie, capacitate de concentrare... Adecvarea balansului cu scena sunt, de asemeni, remarcabile. Şi de aceea sunt foarte fericit că sunt în aceste zile la MET, că am revenit. Regăsirea acestei orchestre mi-a produs chiar o mare bucurie. Am regăsit aici instrumentişti care au cântat cu mine în urmă cu patru ani, cu opt ani, cu 15 ani... Generaţia s-a schimbat, sunt mulţi instrumentişti noi, dar minunata "şcoală" a Metropolitan-ului a rămas şi funcţionează foarte bine.

În plus la MET, regiile de operă continuă să fie destul de tradiţionale.

Da. Cu totul paradoxal. Deşi vorbim de un teatru nord-american, foarte progresist în anumite privinţe, regizorii sunt obligaţi aici să respecte muzica, muzicienii şi chiar şi publicul de operă.

Poate tocmai de aceea MET-ul este un punct catalizator pentru cele mai mari nume din lumea spectacolului de operă ...

Just.

Iar faptul că dvs. sunteţi considerat deja la MET un "dirijor-veteran"- după cum spuneaţi că v-a numit de curând un cotidian, nu poate decât să vă onoreze; MET-ul fiind, spun eu în deplină cunoştinţă de cauză, teatrul cu cea mai mare notorietate în momentul de faţă. În aceste condiţii, mai aveţi deziderate încă neatinse sau ambiţii pe care încă nu vi le-aţi satisfăcut?

Dumneavoastră ca jurnalist trebuie să mă întrebaţi aceste lucruri. Ştiu. Dar eu nu vă pot răspunde pentru că ştiu că nu m-am mişcat niciodată pe o linie dreaptă şi nu mă voi mişca nici în viitor. Sigur că sunt lucruri pe care doresc să le fac, bineînţeles că sunt - n-aş putea să spun "ambiţii"- ci "lumi muzicale", lucrări pe care aş vrea să le explorez sau programe pe care vreau să le reiau.

Aţi mers în operă până la Richard Strauss. Mergeţi mai departe?

Am mers la operă mult mai încolo de Richard Strauss. Am făcut Berg - la Viena şi destul de mult Britten: două producţii cu Visul unei nopţi de vară la Semperoper din Dresda şi la Copenhaga, Billy Bud la Londra şi la Copenhaga. Dar la operă nu poţi să faci foarte multe planuri dinainte pentru că nu ştii niciodată ce voci sunt, ca să zic aşa, pe piaţă. Eu aş face multe, dar ar fi opere pentru care e foarte greu să faci distribuţia în ziua de azi.

Operă preclasică însă, nu aţi dirijat niciodată. Şi nici concerte preclasice nu aţi făcut. Nu vă tentează? Nu ar fi ceva nou care ar merita făcut?

Nu, realmente nu.

Vă deranjează faptul că "preclasicul" a devenit... o modă?

E o modă lansată de tot felul de teorii legate de instrumentele aşa zise de epocă şi, ca orice lucru nou, îşi trăieşte bolile copilăriei. Încă nu-i un lucru care să se fi maturizat şi atunci e atât de fals, sofisticat şi pseudofilologic, încât nu mă atrage deloc. Dar absolut deloc.

Chiar nu ştiu dacă îmi doresc acum ceva anume. În toate casele mari de operă am dirijat - şi nu o dată, marile orchestre din lume le-am dirijat şi le dirijez în mod repetat, am făcut şi integrala simfoniilor de Mahler, şi integrala poemelor simfonice de Strauss, am făcut toată creaţia simfonică a lui Ravel, toată a lui Debussy... În plus, am ieşit demult din zona de statistică şi din etapa de strâns diplome. Nu mai colecţionez ci, efectiv, încerc să mă bucur de ceea ce am şi bucuria asta încerc s-o transmit mai departe publicului.