În perioada 29 februarie - 3 martie a fost invitat, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, profesorul şi compozitorul german Michael Hamel. Cadru didactic la Şcoala Superioară de Muzică şi Teatru din Hamburg, i-a urmat în funcţia de profesor de compoziţie lui Gyorgy Ligeti şi este foarte legat de personalitatea lui Sergiu Celibidache - una din simfoniile sale a avut prima audiţie sub bagheta dirijorului român. La Bucureşti, Michael Hamel a susţinut recitaluri, conferinţe şi workshopuri, dedicându-i o parte şi lui Celibidache.

Am dorit să ştiu de ce anume a ales compozitorul Michael Hamel să vorbească despre un muzician care se manifestă în domeniul dirijatului, şi nu într-al compoziţiei.

Celibidache nu a fost doar dirijor, ci şi compozitor şi filosof. De aceea îl consider una din cele mai importante personalităţi provenite din România. La fel ca Enescu - deşi Celibidache nu i-a dirijat prea mult muzica - el reprezintă pentru ţara dumneavoastră unul din cei mai cunoscuţi români exilaţi. Domnul profesor Buciu, care a fost rector al Conservatorului, m-a invitat acum 15 ani aici tocmai pentru a vorbi despre Celibidache. Am avut şi la Hamburg foarte mulţi studenţi români, aşa că acum cred că legătura dintre Şcoala Superioară de Muzică şi Teatru, unde predau eu, şi Conservatorul dumneavoastră este foarte strânsă, cunosc studenţi care acum sunt deja profesori aici, îi cunosc pe cei doi rectori. Şi mai mult, Ziua Naţională a României, 1 decembrie, a fost marcată la Hamburg printr-un concert. În fine, trebuie să spun că mulţi compozitori care sunt acum renumiţi în întreaga lume sunt de fapt compozitoare, şi anume compozitoare române. Este un fenomen care nu se întâlneşte atât de frecvent în celelalte ţări din Europa de Est, sau de Vest - ca doamnele să scrie muzică.

Cunoaşteţi aşadar muzica românească nouă, domnule profesor Hamel?

Da, într-o măsură. Ştiu cum au fost educaţi aici studenţii care au devenit apoi absolvenţi ai instituţiei noastre şi am observat că dezvoltarea acestei şcoli româneşti a fost întotdeauna constantă. Nu în ultimul rând, contează şi faptul că s-au adus îmbunătăţiri din punct de vedere al structurii fizice: de exemplu, noi stăm acum de vorbă în această sală foarte recent renovată care va deveni un atelier multimedia. Pot face o comparaţie cu Praga, Varşovia sau Budapesta şi pot spune că nivelul este mai ridicat aici.

Revenind puţin la Celibidache - anul acesta se împlineşte un secol de la naşterea sa, ca şi de la cea a lui John Cage. Pentru mine, ei doi se potrivesc foarte bine, deşi sunt atât de diferiţi - dar numai la prima vedere diferiţi. E drept, unul a dirijat muzică clasică şi romantică, iar celălalt a scris muzică aleatorică, liberă - ceea ce se întâmplă într-un anumit moment în timp este deja muzică; la fel, unul a spus "un sunet nu este încă muzică", iar celălalt a spus "deschid fereasta, se aude zgomotul traficului - iată muzica!". Dar aceşti doi muzicieni atât de diferiţi au citat acelaşi mentor spiritual - maestrul japonez Zen Suzuki.

Lucrările mele pe care le-am ales pentru prezenţa la Bucureşti au ceva în comun şi cu Celibidache şi cu John Cage: eu sunt, ca şi ei doi, preocupat de timp, de momentul în care muzica se întâmplă, se naşte sonor. Înainte şi după acest moment nu există nimic. Cage a urmat acest concept dedicându-se muzicii aleatorice, iar Celibidache - ideii că într-o anume clipă ne aflăm simultan la sfârşit şi la început.

Când cânt la un pian preparat, ceea ce se aude nu este un pian; poate suna ca o orchestră de percuţii, ca o muzică africană sau balineză. Chiar nici eu nu ştiu exact ce se aude acolo, eu las pianul să cânte. Aşa că recitalul meu este un In memoriam John Cage - el fiind inventatorul pianului preparat -, în egală măsură este dedicat şi lui Celibidache, cel care spunea că este bine să fim precum copiii, inocenţi în ceea ce priveşte aşteptările pe care le avem de la muzică.

Sunteţi şi profesor şi compozitor; ce încercaţi să găsiţi în muzica nouă şi ce îi învăţaţi pe studenţii dumneavoastră să găsească acolo? Cum definiţi sensibilitatea acestui tip de muzică?

Ceea ce-mi doresc eu este ca tinerii compozitori şi tinerele compozitoare să înfăţişeze în lucrările lor propria lume interioară, să facă o muzică autentică, fără să se gândească dacă se va potrivi cu ceea ce vrea profesorul de la ei sau cu piaţa de muzică nouă. Sigur că trebuie să ţii puţin cont de aceşti factori, dar cel mai important este să fii tu, cel adevărat. Iar asta nu este deloc uşor!

De ce?

Pentru că "anything goes", pentru că astăzi se poate face orice, totul este deja acolo. Poţi auzi o piesă pe care s-o consideri comică, sau înspăimântătoare, iar altcineva să spună că acela este singurul mod de a scrie muzică. În muzica nouă ne întoarcem acum din nou la tonalitate, la ritmuri clare - cu totul surprinzător! Scopul meu este să nu am nici un scop. Ca şi compozitor, eu doar privesc cum lucrurile se dezvoltă şi se desfăşoară de la sine.

Dacă "anything goes", şi dacă astăzi nu mai avem nici un scop, care este adevărul în muzică, domnule profesor Hamel?

Aceasta este o întrebare subiectivă care aşteaptă un răspuns subiectiv, adică unul destinat unei persoane care spune "adevărul este doar cel pe care îl cunosc şi îl impun eu", iar aceasta înseamnă un regim de opresiune, o anarhie, în care fiecare are propriul adevăr. În şcoala mea componistică nu există adevărat sau fals; eu aş vrea să afirm că adevărurile sunt relative, dar că există posibilitatea de a avea un adevăr comun. De exemplu, dacă mergem amândoi la teatru, unde vedem un actor care stă pe scenă şi respiră, putem exclama la unison: da! iată, ce poezie! Iar dumneavoastră sunteţi cu totul diferită de mine. Dar noi amândoi am spus "da". Acesta este adevărul.

Aşadar adevărul în muzica de astăzi s-ar manifesta atunci când noi toţi simţim acelaşi lucru.

Putem simţi fiecare altceva, dar dacă simţim împreună că o piesă se va termina, sau că se va dezvolta într-un anume fel, atunci există o legătură între mai mulţi. A găsi un adevăr şi mai profund - aceasta rămâne încă doar o dorinţă, dorinţa ca muzica mea, sau a altuia, să conducă la o lume mai liniştită, cu mai puţine războaie, fie ele fizice sau psihologice. Pacea ar fi într-un fel scopul meu. Dar, desigur, este doar concepţia mea, personală.