În cadrul recitalului-maraton organizat în cadrul Zilelor Lipatti la Ateneul Român, în 2 decembrie, va evolua şi pianistul Andrei Licareţ, un tânăr muzician cu o carieră promiţătoare. Iată interviul pe care ni l-a acordat cu acest prilej:

Programul pe care îl vei prezenta la Ateneul Român în 2 decembrie este divers, pentru că propui o lucrare barocă, una romantică şi una românească de secol XX, foarte potrivită, de altfel, cu prilejul omagierii lui Dinu Lipatti. Este vorba despre Nocturna în fa diez minor de Dinu Lipatti. Cum ai descrie această piesă din punct de vedere compoziţional şi pianistic?

Lipatti a avut influenţele lui, atât pianistic cât şi componistic, însă acestea erau întotdeauna filtrate de ceea ce simţea el, de ceea ce putea el să exprime. A compus, de fapt, două nocturne foarte diferite; eu voi cânta doar una. Are o scriitură destul de încărcată, cu foarte multe acorduri şi cu întinderi mari, care se potriveau pe mâna foarte mare a lui Lipatti; e o scriitură oarecum corală, busoniană. Iar cealaltă este mai filigranată, cu o textură mai subţire şi cu o vădită temă românească, de aceea se şi intitulează Theme moldave. Deci este greu să dau un răspuns definitiv asupra uneia sau alteia, dar sunt foarte diferite şi cred că publicul de la noi nu le cunoaşte suficient. E păcat, pentru că ambele nocturne sunt piese extraordinare.

Interpretezi constant aceste nocturne în recitaluri?

Nu constant, dar le ştiu de ceva vreme, de când eram la Conservator şi mi-au plăcut întotdeauna. Cred că sunt destul de uşor de introdus într-un program, adică se pot combina cu lucrări ale multor compozitori. Sunt uşor de abordat.

Cum apreciezi rolul pe care Dinu Lipatti l-a avut în muzica românească, în calitate de pianist şi compozitor?

Dinu Lipatti a fost un mare pianist şi o persoană extraordinară, din toate punctele de vedere. Cei care l-au cunoscut spuneau că a fost un om deosebit. Îmi amintesc că Lory Wallfisch îmi spunea că Lipatti era un înger. Avea o prezenţă extraordinară. Ştim cu toţii că viaţa lui s-a terminat prea repede. Tot ce a făcut, a făcut într-un timp atât de scurt şi, totuşi, a lăsat lucruri extraordinare. Nu ştim exact ce s-ar fi întâmplat cu el după evenimentele acelea politice din anii 1940-1960, când lucrurile s-au schimbat, dar sunt sigur că el ar fi făcut tot ce ar fi putut pentru România. A fost un om care simţea româneşte permanent. Este păcat că nu am avut ocazia să îl vedem înflorind şi, mai mult, ajungând la o vârstă în care lucrurile ar fi fost, poate, altfel pentru el. Din păcate nu am ştiut-o niciodată.

Revenind la recitalul tău din 2 decembrie, te-aş ruga să ne detaliezi structura programului.

Pe lângă Nocturna de Lipatti, voi mai cânta Partita a VI-a de Bach; eu îi spun Marea Partită pentru că este o lucrare absolut copleşitoare şi ca lungime, dar mai ales din punct de vedere al conţinutului. Nu pot să spun în cuvinte ce exprimă muzica, însă este, într-adevăr, impresionantă. Alături de această lucrare voi mai cânta Sonata a treia de Chopin, care este una din piesele de referinţă ale repertoriului pianistic şi o capodoperă de o frumuseţe extraordinară. Şi, în context, se potrivesc destul de bine, pentru că ştim că Lipatti cânta Bach şi Chopin minunat, îi iubea pe aceşti doi compozitori, cântându-le muzica toată viaţa. Cred că este potrivit să îi avem într-o seară dedicată lui Dinu Lipatti.

Recitalul-maraton organizat în cadrul Zilelor Lipatti la Ateneul Român va sta şi sub semnul comemorării pianistei Mihaela Ursuleasa care, înainte de a se stinge din viaţă subit şi tragic, acceptase invitaţia organizatorilor de a evolua în cadrul acestui recital. Pentru că te leagă într-un fel de această mare pianistă concertul din 9 iunie 2012, în care ar fi trebuit să cânte Mihaela şi indisponibilă fiind, în ultimul moment te-ai urcat pe scenă şi ai înlocuit-o, te-aş ruga să rememorezi şi să ne împărtăşeşti cum au fost acele clipe şi cum ţi-o aminteşti tu pe Mihaela Ursuleasa?

Pe Mihaela am întâlnit-o de câteva ori, dar n-am fost niciodată în relaţii foarte apropiate. Sigur că Mihaela a fost un mare, mare talent pianistic şi nici nu ştii ce să mai spui când auzi că oameni în plină putere, dintr-o dată nu mai sunt. E şocant. Dar atunci, în iunie, eu mă duceam la concert să o ascult pe Mihaela şi am primit un telefon pe la ora 18.00: Mihaela nu mai putea să cânte. M-au întrebat dacă nu aş putea să cânt eu ceva. Am răspuns că o să încerc şi, până la urmă, s-a inversat prima parte cu partea a doua, astfel că după pauză am intrat şi am cântat Concertul nr. 1 de Beethoven. Deci a fost destul de rapid şi neaşteptat, în orice caz.

Căutând informaţii despre tine pe internet, am descoperit o ştire importantă: în 6 februarie 2013 vei susţine un recital la Carnegie Hall din New York, una dintre cele mai prestigioase săli ale lumii, în care a cântat, de altfel, şi Mihaela Ursuleasa. Cum ai reuşit această performanţă? De unde a pornit iniţiativa acestui recital şi cât de important crezi că va fi pentru cariera ta?

Asta vom vedea în viitor. Este un recital la Sala Weill din Carnegie Hall şi evident că sunt foarte fericit că mă voi afla acolo. E o sală legendară. Acolo voi cânta câte ceva din programul pe care îl prezint în 2 decembrie - Sonata a treia de Chopin. Ca reprezentant al componisticii româneşti, l-am ales pe Enescu, pentru că el a avut nişte succese extraordinare în Statele Unite ale Americii. Şi cred că lumea de aici nu vorbeşte îndeajuns de impactul pe care l-a avut mai ales la Carnegie Hall, unde era adulat. Deci, evident, sunt foarte fericit şi aştept cu interes acest recital, în primul rând din punct de vedere artistic.

Ai preferinţe repertoriale, atunci când îţi alegi programele de concert, sau încerci să cuprinzi cât mai multe stiluri muzicale?

Sigur că am crescut cu muzica lui Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Schumann. Aceştia au fost compozitorii cu care am deschis ochii. Dar îmi place enorm şi muzica secolului XX, cu marii ei compozitori, Bartok, Stravinski şi mulţi alţii. Nu mă feresc să abordez şi piese contemporane, dar într-o mai mică măsură până acum, nu pentru că aş avea idei preconcepute, dar pur şi simplu aşa s-a nimerit. Sunt compozitori contemporani extrem de valoroşi şi a căror muzică merită şi trebuie cântată. De altfel, acum câţiva ani am participat la un concert chiar la New York; era organizat de Institutul Cultural, cu tematica "tineri compozitori". Am fost mai mulţi interpreţi, toţi eram români şi concertul a avut un mare succes. Deci preferinţele mele sunt destul de largi. De altfel este greu să alegi, pentru că sunt atâtea capodopere şi, din fericire, pentru pian există un repertoriu enorm, astfel că ai de lucru cam toată viaţa.

Pe lângă Carnegie Hall din New York şi Ateneul Român, unde vei mai putea fi văzut şi auzit în perioada următoare?

Tocmai am cântat la Serile Lipatti de la casa memorială din Fundăţeanca, serie care este un fel de soră sau frate mai mic al concertului din 2 decembrie. Peste o săptămână mă duc la Cluj, unde, împreună cu maestrul Andreescu, voi cânta Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Înainte de recitalul de la Carnegie Hall, pe la mijlocul lui ianuarie 2013, mă voi afla în Italia pentru trei recitaluri. Iar după aceea vor fi împănate concerte cu orchestră şi recitaluri atât în România, cât şi în străinătate.