Un nume poate mai puţin cunoscut publicului românesc, dirijorul austriac Manfred Honeck este din 2007 directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, în acelaşi timp el îndeplinind şi funcţiile de generalmusikdirector la Opera de stat din Stuttgart şi dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii Cehe din Praga.

Eu l-am descoperit pentru prima oară pe Manfred Honeck pe un CD cu Simfonia I de Mahler, o înregistrare care m-a impresionat realmente, aşa încât am profitat din plin de ocazia de a realiza un amplu interviu, ocazie ivită în cadrul Festivalului de la Dresda la care am participat. Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck a apărut pe scena Operei Semper din Dresda în 23 mai 2010.

Aş dori, în primul rând, o scurtă descriere a Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, astfel încât publicul român să aibă un portret concentrat al formaţiei din partea dumneavoastră.

Orchestra Simfonică din Pittsburgh este una dintre cele mai prestigioase din America, este minunat să vezi câţi muzicieni îşi doresc să cânte în această orchestră; sunt instrumentişti extraordinari în sensul tehnic; se ştie, în America, interpreţii sunt foarte tehnici, dar noi avem mai mult decât atât, ei sunt capabili să cânte orice le cere dirijorul. Deci sunt muzicieni minunaţi.

Dar să spunem că reprezintă de fapt o fuziune între caracteristicile unei orchestre americane şi una europeană?

Trebuie spus că Orchestra Simfonică din Pittsburgh a fost condusă de mari dirijori, de la Otto Klemperer, Wilhelm Steinberg, la Lorin Maazel şi Mariss Jansons, deci există într-adevăr o tuşă europeană în această orchestră. Dar nimic nu funcţionează dacă partea tehnică a interpretării nu este rezolvată; când un violonist are o tehnică, el se poate exprima aşa cum doreşte, ceea ce este valabil şi pentru o orchestră. Aşa că nu a trebuit să mă concentrez pe partea tehnică, ci, din primul moment chiar, asupra muzicii.

Să ne referim acum la concertul din 23 mai 2010 de la Dresda. Dirijaţi Simfonia I de Mahler, aceeaşi pe care aţi şi înregistrat-o şi este un minunat disc pe care l-am putut asculta şi la Radio România Muzical, în februarie 2010. Într-un interviu acordat colegei mele Andra Ivănescu spuneaţi că aveţi o nouă perspectivă asupra acestei simfonii, asupra lucrărilor lui Mahler în general. Ce reprezintă această nouă perspectivă?

Ascultătorii cred că aceasta este o interpretare nouă, însă în acelaşi timp este şi una veche, pentru că la 90-100 de ani de la moartea lui Mahler, noi am uitat deja să cântăm în modul la care Mahler se gândea. Mă gândesc aici la tempo, la frazare, la vechile landlere - chiar şi la Viena, toate acestea sunt uitate. Munca mea a însemnat să trezesc la viaţă această tradiţie; am avut mare ajutor în educaţia primită, tatăl meu a vrut ca eu să cânt la ţiteră, acest vechi instrument austriac, şi nu mi-a plăcut deloc, după 2-3 ani, când m-am oprit din studiu, am fost fericit. Acum îmi dau seama că însă că experienţa căpătată atunci prin interpretarea valsurilor, polcilor, marşurilor tradiţionale mă ajută să înţeleg mai bine partitura lui Mahler. Ştim că Mahler a folosit foarte mult sonorităţile tradiţionale, populare, austriece, alături de semnificaţii mai profunde, despre viaţă şi moarte. El nu descrie doar o lume spirituală, ci şi una telurică: cu disperare, grotesc, cu curiozităţile sale. Toate acestea am vrut să le aduc la lumină, şi le găsim în muzica tradiţională. Şi accentuez: viziunea mea asupra lui Mahler este mai curând una tradiţională decât una nouă, însă lumea simte că este nouă tocmai pentru că nu se mai cunoaşte vechea manieră de interpretare.

În cronica pe care am realizat-o pentru discul cu Simfonia I de Mahler, am scris şi despre tempo-urile mai lente abordate de ddumneavoastră, în maniera lui Celibidache. Credeţi că Celibidache l-ar fi interpretat pe Mahler aşa cum o faceţi dumneavoastră?

Cred că Celibidache este unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii; era fenomenal. Lumea lui Mahler este destul de departe de universul muzical pe care l-a abordat Celibidache; este incredibil, de exemplu, ce puritate a putut să pună în lumină în simfoniile lui Bruckner. Mahler are nevoie de multe culori, în alt fel. În viziunea mea, tempo-urile sunt un mod de a crea identitate pentru o lucrare muzicală. În concluzie: cânţi mai rar, poţi auzi mai mult…

Este ceea ce spunea şi Celibidache. Dar este mai greu să cânţi mai rar…

Este într-un fel mai greu pentru că trebuie să ţii bine în frâu ritmul, să păstrezi tensiunea şi trebuie să ştii de ce vrei să faci acest lucru, de fapt. A cânta mai rar poate aduce mai multă putere expresivă, de aceea am vrut să am mai mult timp pentru a revela sonorităţile şi energia muzicii.

Simfonia I face parte dintr-un ciclu al simfoniilor Mahler pe care l-aţi iniţiat alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh. Când veţi termina de abordat toate simfoniile lui Mahler?

Acesta este un proiect pe termen lung, extins pe 5-6 ani, când sperăm să încheiem ciclul Mahler. Am înregistrat în februarie 2010 Simfonia a IV-a care probabil va fi lansată în iunie 2010. La jumătatea lui iunie înregistrăm Simfonia a III-a.

Tot la casa de discuri Exton?

Da, avem o relaţie foarte bună cu ei, şi au foarte mare grijă de sunet şi de ceea ce am vrut eu să realizez.

În cazul Simfoniei I, captarea a fost una deosebită, iar produsul final, un super audio CD. Partea tehnică este foarte importantă…

Da, într-adevăr, şi japonezii sunt faimoşi pentru faptul că ştiu să meargă foarte mult în detaliu, aşa că mă bucur foarte mult de această colaborare. Simfoniile lui Mahler au o partitură complexă, dar ei fac ca publicul să sesizeze detaliile din partitura fiecărui instrument, ceea ce pentru mine, chiar ca simplu ascultător, este foarte important. Desigur, nu se poate spune că într-un fortissimo se aude în mod special harpa, dar în cazul altor instrumente din orchestră, inginerii de sunet pot pune în lumină transparenţa şi plasticitatea specifice.

Eu am fost impresionată de instrumentele de suflat…

Da, avem suflători extraordinari, capabili să facă orice li se cere.

Referitor la programul concertului din 23 mai 2010 de la Dresda, alături de Simfonia I de Mahler veţi dirija şi Concertul pentru violoncel şi orchestră de Robert Schumann. Dumneavoastră şi solistul serii, Jan Vogler, aveţi o viziune comună asupra acestei lucrări?

Jan Vogler este un minunat violoncelist şi încă de la primele repetiţii ne-am înţeles foarte bine. Venim din aceeaşi tradiţie, cea veche germano-austriacă şi cred că pot spune exact acelaşi lucru şi despre Schumann. Pare că acest concert este simplu, dar de fapt nu este simplu, este foarte complex. Nu poţi să-l compari cu un concert de Haydn sau cu cel de Dvorak care se cântă parcă de la sine; ca şi în cazul simfoniilor şi oratoriilor de Schumann este nevoie să mergi foarte adânc în cercetarea tipului de sonoritate schumanniană ce este conectată cu armonia, la limita dintre clasic şi romantic. Desigur, Schumann este un compozitor romantic, dar trebuie să-l vezi şi să-l interpretezi totuşi dintr-un punct de vedere clasic. La fel este şi cu Schubert.

Cred că este acelaşi şi cazul muzicii pentru pian de Schumann. Pare că este foarte uşor de cântat, dar nu este deloc aşa…

Există tentaţia de a cânta totul grosier, însă este nevoie în anumite cazuri de un rafinament de tipul celui folosit pentru interpretarea muzicii lui Haydn sau Mozart. Apoi, deodată, apar şi sonorităţi brahmsiene, şi această îngemănare de sonorităţi rarefiate, dar şi puternice îl face pe Schumann atât de special, de fapt. Iar Jan Vogler cântă Schumann foarte bine, dintr-un punct de vedere clasic, dacă este să judecăm din punct de vedere estetic.

Între 15 şi 29 mai 2010 sunteţi împreună cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh într-un turneu european. Aveţi trei programe de concert diferite, cu trei solişti: Jan Vogler, Emanuel Ax, Anne Sophie Mutter…

Anne Sophie Mutter cântă concertul de Brahms, iar Emanuel Ax cântă Concertul nr. 5 de Beethoven. Avem o incredibil de bună experienţă muzicală cu ambii; cântăm peste tot cu casa închisă: s-a întâmplat la Praga, Paris, Stuttgart, Basel: este un mare eveniment pentru noi şi cred că lumea vrea să audă această minunată orchestră şi mari solişti.

De ce este important pentru o orchestră americană să facă turnee în Europa? Orchestra Simfonică din Pittsburgh are un turneu anul acesta, dar şi anul viitor, în 2011…

Cred că orchestrele americane au nevoie de turnee pentru că sunt atât de bine pregătite; în cazul orchestrei din Pittsburgh, ştiţi, Pittsburgh nu este un oraş atât de mare, iar orchestra are mai multe de spus în zona valorilor internaţionale, este nevoie ca presa de peste tot să scrie despre această orchestră, pentru ca lumea să ştie ce se întâmplă acolo. Nu este nevoie să ţinem în secret la Pittsburgh această orchestră. Ne-am bucurat de cronici foarte bune, însă cel mai important este că lumea vrea să ne asculte. Este de asemenea şi o tradiţie a turneelor care a început cu Lorin Maazel şi a continuat cu Mariss Jansons. Şi eu când mi-am negociat contractul, am fost de acord să continui această tradiţie.

În zona muzicală, cum arată Europa privită din America?

Cred că avem peste tot aceleaşi probleme. În America, lumea orchestrelor este diferită de ceea ce avem în Europa, adică orchestre susţinute de stat. În America există o familie a prietenilor, a sponsorilor, care au în grijă o orchestră. În Pittsburgh avem un grup minunat, îi numesc "îngerii" noştri: fără ei nu am putea face turnee şi nici chiar să avem o stagiune în Pittsburgh. Aceasta înseamnă că în America avem şi foarte multă creativitate: cum să ne atragem publicul şi sponsorii şi suntem fericiţi că avem mult public care vine la concertele noastre, mai ales în aceste vremuri de criză, când alte orchestre au avut mult de suferit, şi noi trăim această situaţie, dar totuşi mai puţin decât alţii.

În Europa, situaţia este mai confortabilă, chiar şi în aceste vremuri de criză, dar totuşi, în America, entuziasmul prietenilor şi al publicului este molipsitor şi mă bucur de această situaţie la Pittsburgh.

Este muzica clasică în America pentru clasele superioare ale societăţii sau nu?

Din păcate, la şcoală, studiul muzicii a fost abandonat, ceea ce este foarte trist şi văd mişcări în sensul acesta şi în câteva ţări europene, mai văd şi păreri că economia este mai importantă decât arta şi de fapt, nu este deloc aşa. În Pittsburgh, mergem în şcolile din împrejurimi, le prezentăm instrumentele, le vorbim despre simfonii, despre muzica clasică şi este un program foarte bun pentru că tinerii vin la concertele noastre. Dar, desigur, se poate face mai mult, aşa cum se întâmplă în Europa. Este clar că seniorii sunt mai bine educaţi decât cei tineri, ceea ce se vede uneori şi în sălile de concert din Europa. Dar dacă tinerii nu aud de Beethoven sau Mozart, cum să ne aşteptăm să-i iubească? Şi cum să ne aşteptăm să vină la concerte? Primul lucru ar fi educaţia acasă, în familie, să cânte la un instrument acasă şi să ia parte la lecţii de muzică la şcoală şi de-abia după aceea putem vorbi de un public potenţial pentru concerte.

Aveţi 6 copii. Ce faceţi pentru educaţia lor muzicală?

La noi a fost tot timpul un ţel ca cei mici să cânte la un instrument. Nu îi forţez să facă asta, dar îi întreb la ce instrument vor să cânte şi le sugerez instrumentul potrivit. Le cer de asemenea să studieze, pentru că, de exemplu, ca să înveţi o limbă, trebuie să-i ştii vocabularul şi gramatica. Aşa este şi la muzică. Însă decizia referitoare la cariera lor viitoare le aparţine, este viaţa lor şi părinţii nu au nimic de spus în această privinţă. Este bine să-i familiarizăm pe copii cu muzica clasică pentru că tentaţia ca ei să o abandoneze este foarte mare, tinerilor le place şi muzica pop şi uită să pună întrebări despre cultura şi istoria căreia îi aparţin. Ştiu din proprie experienţă că dacă le vorbeşti despre muzica clasică şi le dai exemple, ei se vor bucura de o viaţă mai frumoasă; deci este vorba de a-ţi face copiii fericiţi, chiar dacă întâmpini rezistenţă la început, când ei spun: e prea tradiţional, e prăfuit. Dar apoi, ei sunt recunoscători că îi pot înţelege pe Mahler, pe Bruckner, pe Brahms. Este minunat că rămân cu ceva pentru toată viaţa de care să fie ataşaţi.

Aveţi o viaţă foarte plină. Ce vă motivează să mergeţi mereu înainte?

Dacă există o flacără în tine, ea nu se va stinge; când sunt pe scenă, uit de lucrurile din jurul meu; dacă sunt obosit, când sunt pe scenă mă cufund total în muzică. Însă trebuie să fim atenţi să avem timp pentru recreere, să ne reîncărcăm bateriile spirituale. E ca în cazul maşinilor, fără ulei, nu ar mai merge atât de bine. Ca artişti, e bine să ne întrebăm mereu: "Ce fac acum? Care este sensul vieţii? E ceva ce ar trebui să schimb? Pot face ceva nou? Pot transmite noi mesaje?" De aceea, eu mă întreb mereu ce pot face eu pentru alţii, nu pentru mine.

Care este cel mai important lucru din viaţa dumneavoastră?

Pentru mine, ca persoană particulară, credinţa este foarte importantă. Ca şi Gustav Mahler, mă întreb care este motivul pentru care suntem acum, aici, pe pământ. Este suficient doar să ai milioane în buzunare? Fiecare om are posibilitatea să se nască şi să moară. Şi pentru mine este important ce se întâmplă după moarte şi cred cu siguranţă că viaţa continuă după moarte, ceea ce probabil a simţit şi Gustav Mahler, şi alţi compozitori. Este interesant să fii conectat la o experienţă pe care nu o poţi descrie. Fac parte din rândul oamenilor credincioşi care sunt mai fericiţi pentru că ştiu că viaţa de zi cu zi nu este cel mai important lucru, ci să lucrezi pentru alţii, prin alţii. Pentru mine, Dumnezeu este centrul.

Ştiu că aveţi legături cu Radu Lupu. Puteţi să ne precizaţi şi alţi muzicieni români cu care v-aţi intersectat?

România este fericită să aibă o cultură şi o tradiţie mare. Am mai mulţi instrumentişti în Orchestra Operei din Stuttgart care sunt preocupaţi de promovarea muzicii lui Enescu şi sunt foarte impresionat de viaţa muzicală din minunata dumneavoastră ţară. Regret enorm că pentru moment nu am putut veni la Bucureşti, ceea ce mi-ar fi plăcut, din inimă, să fac. Sper ca Radu Lupu să nu mai fie singurul muzician român cu care am făcut concerte; Radu Lupu însă mi-a oferit nişte experienţe muzicale deosebit de frumoase, când l-am întâlnit la Hamburg şi am cântat concertul lui Schumann. A fost pur şi simplu o altă dimensiune pentru mine, pentru că el nu era interesat să cânte tare, ci de altceva, de o cultură a pianului. Am învăţat toate acestea de la el, şi apoi l-am invitat să mai cântăm împreună, iar acum ne bucurăm de o frumoasă prietenie.

Aţi fost invitat să deschideţi Festivalul Enescu din 2011, alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, proiect care nu s-a concretizat. Ce s-a întâmplat?

Este foarte greu pentru noi să planificăm un turneu, pentru că sunt o grămadă de reguli. Toţi ne-am dorit să venim la Bucureşti, mai ales că era vorba despre două concerte în Festivalul Enescu şi sunt convins că vom ajunge să cântăm la Bucureşti în viitor.

Nu a fost o problemă faptul că aţi fost solicitaţi să cântaţi o piesă de George Enescu?

Nu, deloc. Acesta ar fi de fapt un lucru mare pentru mine. Nu, a fost vorba despre o nepotrivire de program. Orchestrele americane au regulamente foarte clare: trebuie să aibă şase ore de odihnă înainte de concert şi vă închipuiţi, dacă avionul ateriza cu doar trei ore înainte de concert, instrumentiştii ar fi fost obosiţi. Aceasta a fost singura problemă pe care am avut-o.

V-aţi gândit la o lucrare de Enescu pe care să o studiaţi şi să o prezentaţi cândva?

Da, ar fi minunat să cântăm Rapsodiile române. Mă sună mereu prietenii mei din orchestra de la Stuttgart, şi sunt convins că se va întâmpla. Acum sunt foarte prins de proiectul simfoniilor lui Mahler, dar şi cu un proiect Beethoven, şi cum este vorba despre o orchestră americană, trebuie să cântăm şi muzică americană, dar cu siguranţă, îmi place muzica lui Enescu foarte mult.