Cele mai preţuite viori din câte există au fost făurite în atelierele familiilor Amati, Stradivari şi Guarneri la finalul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, în aşa-numita "perioadă de aur" a şcolii de lutierie de la Cremona. Între multele calităţi ale acestor instrumente care se vând astăzi cu multe milioane de dolari se regăseşte şi forţa lor sonoră, volumul de sunet - un atribut care a fost cultivat în timp, devenind din ce în ce mai impresionant.

Recent, prestigiosul MIT - Institutul de Tehnologie din Boston - a făcut publice rezultatele unui studiu care explică forţa de sunet a acestor instrumente. Analizând dimensiunile a sute de viori în corelaţie cu măsurători acustice s-a concluzionat că o importanţă hotărâtoare în privinţa forţei sunetului o au f-urile de pe faţa superioară a cutiei de rezonanţă, mai precis forma şi mărimea lor. Astfel, cu cât sunt mai alungite aceste f-uri, cu atât suntetul este mai puternic.

Un rol decisiv îl are, de asemenea, faţa inferioară a cutiei de rezonanţă, forţa sonoră fiind invers proporţională cu grosimea. Cu alte cuvinte - cu cât este mai subţire această faţă, cu atât mai bine.

S-a concluzionat şi că, în ordine cronologică, viorile create la Cremona au avut f-uri din ce în ce mai lungi şi feţe de rezonaţă din ce în ce mai subţiri dar că procesul nu ar fi fost unul neapărat premeditat în detaliu - evoluţia s-a produs, se pare, empiric şi a avut la bază eroarea, factorul uman. Concret, acele f-uri, deschizăturile de pe faţa viorii erau executate manual şi, deci, niciodată identic la două instrumente, aproximarea fiind, în general, într-o marjă de 2%. Ei bine, aceste mutaţii naturale au dus, cu timpul la standardul de astăzi în materie de dimensiuni ale viorii - conform studiului de la MIT.