Când ati ascultat pentru prima oara o înregistrare cu Dinu Lipatti?

Sunt un meloman si mai precis un discofil. Cred ca s-a întâmplat demult. Iubesc discurile, chiar si pe acelea de 78 de ture si îmi amintesc foarte bine de acel mic disc de 78 de ture, care pe o fata avea Coralul "Jesu bleibet meine Freude" de Bach, iar pe cealalta, "Siciliana" a aceluiasi.

Care a fost prima senzatie care v-a încercat auzind aceasta înregistrare?

Nu voi fi foarte original daca va spun ca maniera sa de a cânta este caracterizata de puritate, luminozitate, ceva de ordinul unui ideal. Am impresia, atunci când îl ascult pe Lipatti, ca ating o forma a absolutului.

Cum ati luat hotarârea de a realiza un documentar despre Dinu Lipatti, tinând cont de faptul ca nu sunteti muzician?

Nu sunt muzician, sunt meloman. Dar în acelasi timp sunt istoric si ma intereseaza arhivele, sursele; am gasit la prietenii mei o fotografie cu Dinu Lipatti la ultimul sau recital, sustinut la Besançon în data de 16 septembrie 1950, cu doua luni înainte de moartea sa. Pe spatele fotografiei era logo-ul fotografului. Mi-am spus ca acest fotograf are urmasi, ca poate mai gasesc si alte poze. Am initiat o mica cercetare si miracolul a fost ca l-am regasit pe fotograful care este înca în viata! Va fi prezent la premiera de la Besançon a filmului - are venerabila vârsta de 102 ani! Iata deci ca fotografii sunt oameni foarte agili si care se pare ca pot avea o viata foarte îndelungata!

V-ati concentrat deci, asupra ultimului recital sustinut de Lipatti, la Besançon, în septembrie 1950. Ce structura are documentarul realizat de dumneavoastra?

Un film este ca o lucrare muzicala, trebuie sa aiba o anumita forma, este foarte important acest lucru. De altfel, cinematografia este arta cea mai apropiata muzicii, este o arta a timpului. Filmul meu este construit în jurul momentului de la Besançon, din urmatorul motiv: cred ca pentru a vorbi de marii artisti, nu trebuie sa faci un film "direct", asa cum fac, de pilda, televiziunile, care ofera o biografie cronologica, un fel de prezentare asemanatoare unei conferinte. Nu, filmele despre marile personalitati trebuie sa fie subtile, deci indirecte. Intentionat am luat un eveniment din viata Dinu Lipatti, ultimul sau recital, dar subiectul documentarului trece dincolo de acest moment si evoca personalitatea si arta lui Lipatti. Cum am ajuns la aceasta? Va spuneam adineaori ca sunt istoric si ca amestec ce gasesc în arhive cu elemente din prezent. Contemporaneitatea este reprezentata de diferitele marturii obtinute dupa ce am revenit la Besançon în sala unde a cântat Lipatti. Am fost însotit acolo de fotograful care a participat la evenimentul din 1950, a mai fost prezent unul dintre principalii discipoli ai lui Lipatti, pianistul si pedagogul elvetian Jacques Chapuis, decedat din nefericire între timp si de Grigore Bargauanu, care, alaturi de Dragos Tanasescu, a scris biografia lui Dinu Lipatti. Grigore Bargauanu m-a însotit pretutindeni în acest pelerinaj în cautarea surselor despre concert. Deci filmul prezinta o alternanta între "arhiva" si prezent. În cadrul documentarului se poate auzi vocea lui Lipatti, care din nefericire nu a fost niciodata filmat, în schimb a raspuns unui interviu în franceza. Vocea lui minunata este atât de pura cu delicate accente românesti. Am gasit în arhive numeroase poze necunoscute cu Dinu Lipatti, am putut gasi de asemenea, în arhivele Radio France, niste înregistrari cu Dinu Lipatti - de exemplu niste exercitii pe care Lipatti le facea înainte sa cânte Schubert sau Chopin. Din toate acestea se poate simti si atmosfera din acel timp, cu speakerul de atunci, cu aplauzele, deci tot ce nu apare pe o înregistrare normala. Pentru mine important a fost sa redau în acest film arta si umanitatea lui Lipatti, pentru ca ceea ce constituie forta acestui artist care este capacitatea lui de a fi perfect si în acelasi timp uman. Sunt foarte rari artistii care conjuga perfectiunea cu umanitatea. Iata deci ce încerc sa transmit în acest film, încercând sa nu fiu grav. Stiu ca tema este foarte grava, dar dincolo de ideea mortii, a absolutului, vreau sa vorbesc si despre viata, despre umor. Exista mai multe variante ale filmului. Cea care va fi prezentata la Besançon are o durata de aproximativ 90 minute, înca nu pot spune exact fiindca acum închei montajul. Însa durata completa a filmului va fi undeva în jur de trei ore, fiindca este un subiect important. Aceasta va fi durata documentarului în cazul în care voi reusi sa gasesc subventiile pentru a edita un DVD. Atunci durata exacta va fi de doua ore si 49 de minute.

Pianistul Jacques Chapuis este singurul elev al lui Dinu Lipatti pe care l-ati intervievat în documentar?

Da. Mai sunt înca în viata fosti elevi ai lui Dinu Lipatti, cum ar fi de exemplu Bela Siki care traieste în Statele Unite. În filme este important sa stii sa alegi. De ce am ales sa îl filmez pe Jacques Chapuis? Pentru ca el nu era doar un elev, ci si un prieten. Lipatti îl citeaza în interviuri ca pe o persoana care ajuta la promovarea muzicii, este responsabil cu organizarea concursului Jeunesses Musicales. În plus, între Lipatti si Chapuis exista o legatura foarte puternica despre care se vorbeste si în film; erau foarte apropiati si pot spune ca marturia lui Chapuis este stâlpul pe care se sprijina filmul. Apoi insist si asupra biografului român, pentru ca deseori când îl filmam pe Grigore Bargauanu aveam impresia ca îl filmez pe Lipatti însusi, într-atât se aseamana din punctul de vedere al politetii, al subtilitatii, în modul de a vorbi. Stiu ca Bargauanu ar rosi pentru ca el este foarte modest, dar cred ca exista o osmoza între subiect si obiect.

A fost greu sa îi gasiti pe toti acesti martori pe care i-ati intervievat?

Orice film documentar este ca un fel de ancheta si seamana si cu munca unui istoric. V-am spus ca din întâmplare l-am gasit pe fotograful din Besançon, Michel Meusy, care a facut cele opt fotografii la ultimul recital al pianistulul. Am gasit negativele unor poze de la alte recitaluri din orasul francez, apoi poze facute la repetitii, apoi un interviu care a fost difuzat la radio. Închipuiti-va ca am fost odata intervievat de France Musique despre acest proiect. Fiica medicului care l-a îngrijit pe Lipatti a ascultat emisiunea, m-a contactat si m-a ajutat si ea foarte mult. Cred ca în elaborarea acestui documentar l-am avut ca înger pazitor chiar pe Lipatti, am avut mult noroc si am avut parte de întâlniri frumoase.

Cât timp v-a luat sa realizati acest documentar?

Aici apare un paradox. Eu sunt un cineast care lucreaza foarte repede, deoarece consider ca pentru ca publicul sa simta cu adevarat necesitatea filmului nu trebuie precupetita deloc energia. Trebuie mers mereu la esenta. Deci turnajul la Besançon a durat doar patru-cinci zile. Am avut parte de multe materiale. Spun ca a durat mult pentru ca a trebuit sa gasim mijloacele de finantare. Si din nefericire, desi muzica clasica este o arta esentiala, nu este îndeajuns ajutata. Televiziunile nu se implica, institutiile culturale o considera drept ceva secundar. Acest film este facut "în saracie", dar asta este o garantie pentru necesitatea realizarii lui, deci nu am niciun regret din punctul acesta de vedere. Proiectul care s-a finalizat anul acesta se datoreaza mai ales acestei înclinatii catre comemorari proprie epocii noastre, pentru ca în septembrie se vor împlini exact 60 de ani de la ultimul recital sustinut de Dinu Lipatti si de la moartea sa care a survenit doua luni mai târziu.

Se stie ca boala de care suferea Dinu Lipatti aproape l-a împiedicat sa se prezinte la acest ultim recital. Unde credeti ca a gasit forta sa vina pe scena?

Jacques Chapuis chiar vorbeste despre acest lucru în film. Lipatti poseda o asemenea forta de stapânire încât era capabil sa transcenda boala. Este de ordinul miracolelor, dar nu e gresit sa spunem ca Lipatti este un caz unic în istoria muzicii. Nu doar pentru ca a stiut sa învinga boala timp de mai multi ani pentru a da randament maxim, dar si datorita gândirii sale clasice asupra interpretarii. Nu am avut ocazia sa mentionez asta pâna acum, dar am gasit fragmente inedite de corespondenta care vor aparea în film, extrase din scrisorile pe care de altfel le scria în franceza. Iata de exemplu ce crede despre Chopin (se stie ca lucrarile lui Chopin erau sufletul recitalurilor lui, în fiecare program se regaseau valsuri scrise de compozitorul polonez): Lipatti nu îl considera pe Chopin un compozitor romantic - o conceptie originala chiar si astazi! Lipatti îl punea pe Chopin pe acelasi plan cu Mozart sau Ravel, adica un compozitor clasic în sensul pozitiv al cuvântului, cineva care se apropie de perfectiune. Sunt idei pe care încerc sa le transmit în film.

Coralul de Bach pe care l-a cântat la Besançon este considerat "cântecul lui de lebada". Care este opinia dumneavoastra despre acest moment?

Este un lucru pe care nu îl putem afla decât de la cei care au fost acolo în acel moment. Nu cred ca momentul fost înregistrat, de obicei posturile de radio nu înregistrau bisurile. Jacques Kreisler, înrudit cu violonistul Fritz Kreisler, s-a aflat în public si facea de altfel parte dintre organizatori. Mi-a spus ca el nu reuseste sa vorbeasca despre acest bis, într-atât de profunda a fost emotia care i-a trezit-o. Varianta lunga a filmului începe si se încheie cu aceasta piesa, în versiuni diferite însa. Prima este o înregistrare facuta de Lipatti la Londra în 1947, o înregistrare de care nu era complet multumit, astfel ca a mai înregistrat-o odata la Radioul din Geneva cu putin timp înainte de ultimul sau recital, mai precis în iulie 1950, într-una dintre acele sesiuni pentru casa de discuri Columbia a lui Walter Legge. De acesta versiune era multumit. Astfel ca filmul se încheie în acordurile acestei versiuni a Coralului "Jesu bleibet meine Freude" de Bach.

Ce reprezinta figura lui Dinu Lipatti în contemporaneitate?

Constat ca multi pianisti contemporani îl considera pe Lipatti nu un pianist al trecutului, ci unul al prezentului, care îi ghideaza în maniera lor de a întelege muzica. Ma gândesc în mod special la un pianist minunat care mi-l evoca putin pe Lipatti prin felul sau de a concepe viata, dar si muzica. Este un argentinian stabilit în Elvetia, Nelson Goerner. Am vorbit îndelung cu el despre acest subiect, iar pentru el Lipatti era un mentor. Un tânar pianist berlinez care a obtinut premiul Clara Haskil la Vevey în 2001 cred, Martin Helmchen, când m-a auzit vorbind despre acest proiect, s-a oferit sa ma ajute, sa participe. Poate ca într-o zi o sa realizez un alt film, în care ma voi concentra asupra influentei lui Lipatti asupra pianistilor de azi. Eu nu cred în istoria hegeliana, istoria cu un început si un sfârsit. Istoria este ca un fluviu sinuos. Trecutul nu este interesant decât daca este o forma a prezentului. Pentru mine acest film nu este unul al trecutului, încerc sa vorbesc despre Lipatti la prezent, asa cum o fac acesti pianisti care îl iubesc si pentru care Lipatti este viu.

Când va avea loc exact premiera documentarului la Besançon?

Premiera versiunii scurte va avea loc duminica, 19 septembrie, în cadrul festivalului de acolo, într-o sala de cinema din centru.

Ati fi tentat sa prezentati filmul si în România?

Ar fi o mare bucurie. Am aflat ca exista o serie întreaga de evenimente dedicate lui Lipatti. Cine stie, poate ca voi avea ocazia sa prezint filmul cu un asemenea prilej! În septembrie va fi un colocviu despre Dinu Lipatti. Exista o fundatie Dinu Lipatti, legata de casa lui de la Fundateanca. Este o asociatie româno-olandeza care va organiza în luna aprilie a anului viitor o serie de cursuri de maiestrie în memoria lui Dinu Lipatti. Poate ca voi veni cu ocazia unui asemenea eveniment, ar fi pentru mine o mare placere, cu atât mai mult cu cât în tineretea mea am petrecut doi ani la Bucuresti si am multe amintiri frumoase legate de tara voastra. Mai mult, am cerut ca filmul sa fie subtitrat în româna. Este un proiect în derulare, unul dintre membrii asociatiei "Dinu Lipatti" de la Fundateanca, un muzician român, si-a propus sa traduca filmul. Traducerea va fi supravegheata de Grigore Bargauanu. Sper sa se întâmple cât mai curând. Nu exista filme despre Dinu Lipatti, am vazut în urma cu câtiva ani un mic documentar, dar nu era numai despre Lipatti, ci si despre Clara Haskil si oricum nu coincidea cu viziunea mea asupra temei. Mie îmi plac tonurile filmelor lui Tarkovsky, sau sobrietatea filmelor lui Bresson. Am încercat sa fac un film care sa îi placa si lui Lipatti, daca ar fi avut posibilitatea sa îl vada: un film în acelasi timp respectuos, sobru, dar strabatut de o emtie interioara. Unele dintre cele mai frumoase rânduri despre Dinu Lipatti au fost scrise de Robert Bresson. El spune ca modelul sau în arta este Dinu Lipatti pentru ca acesta face ca emotia sa ia nastere prin echilibrul perfect între note. Exact asta a încercat si Bresson sa faca în filmele lui, exact asta am încercat sa fac si eu. Chiar daca exista momente emotionante în film - evocari dureroase prin fotografii foarte dure dar care sunt totusi sobre - încerc totusi ca emotia sa fie una dulce, exact ca lumina din felul lui Lipatti de a cânta.