În versiunea lui Zimerman, pianul nu are nimic percusiv şi nimic din masivitatea pe care o poate oferi un instrument modern. În ultimele două sonate schubertiene texturile sunt transparente, de o claritate mozartiană, articulaţia este extrem de precisă, cu pedală minimă, fiecare notă afirmându-se pregnant, fiecare frază muzicală detaşându-se parcă într-o lumină nouă. Atenţia pentru cele mai mici detalii este permanent la pândă, totul într-un univers dominat de un impresionant simţ al proporţiilor, în care realizezi că nimic, absolut nimic nu este întâmplător. Şi totul pus în slujba unei expresivităţi interiorizate, neostentative dar cu atât mai frapante prin caracterul său discret, care, paradoxal, devine mult mai elocvent decât o demonstraţie explozivă de afecte.

Spaţializarea sonoră domină versiunea lui Krystian Zimerman asupra acestor două sonate, o opţiune care i-a adus şi critici pianistului polonez. Albumul a stârnit, într-adevăr, reacţii amestecate, pentru că dacă mulţi au lăudat această versiune cu sonorităţi transparente, percutante, de o claritate de cristal, cu o expresivitate îndreptată către interior, alte voci au remarcat lipsa dramatismului, a angoasei schubertiene şi o doză de afectare în interpretare. Este însă în această esenţializare a expresiei aleasă de Krystian Zimerman o ambiguitate asumată de muzician, care preferă să speculeze contrastele, tocmai pentru a potenţa sensibilitatea. Melancolia, tristeţea şi tragismul sunt mereu prezente, la o privire mai atentă, în spatele voioşiei jucăuşe cu care sunt redate părţile rapide, în subsolul virtuozităţii aparent luminoase stă mereu acel rictus amar de care Zimerman este permanent conştient. Jocul contrastelor se relevă poate cel mai bine în părţile lente, unde diferenţa de articulaţie dintre mâna stângă, de o percusivitate blândă şi cea dreaptă, într-un legato cantabil, oferă un relief maxim profilului afectiv al muzicii. S-au făcut comparaţii între versiunea extrem de controlată a lui Zimerman asupra acestor două sonate şi cele de o simplitate metafizică ale lui Richter şi Fleisher, de exemplu. Însă metafizicul nu lipseşte din interpretarea lui Zimerman, deşi nu este proiectat evident şi deşi există o mulţime de alte versiuni sonore, unele mai originale, poate chiar mai bune, altele, şi mai multe, mai puţin convingătoare, puţine sunt atât de atente faţă de lumea schubertiană, atât de rafinate şi atât de profund muzicale precum cea a muzicianului polonez.

Un disc must-have pentru toţi iubitorii muzicii schubertiene, pe care îl puteţi asculta în premieră la Radio România Muzical miercuri, 18 octombrie şi joi, 19 octombrie, în cadrul rubricii CD Review, de la ora 11.30!