Acum: 9.59
Promo RRM • Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.
Urmează: 10.00
Arpeggio3 ore cu și despre Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, CD Review.

 

Apoi: 12.55
Promo • Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

 


Festivalul George Enescu 2009 - Pianistul Nikolai Lugansky

Seria Mari orchestre ale lumii
14 septembrie, ora 19.30, Sala Mare a Palatului


Ati crescut într-o familie de cercetatori stiintifici. Când ati stiut ca n-o sa le calcati pe urme din punct de vedere profesional parintilor dvs.?

Cred ca e imposibil de stiut exact când. Parintii mei erau iubitori de muzica, mergeau la concerte, la opera, dar nu s-au gândit niciodata ca cineva din familie va deveni muzician profesionist. Tatal meu a descoperit întâmplator ca am auz absolut, lucru extraordinar pentru el, dar care în realitate nu înseamna nimic. Pentru el însa a fost atât de interesanta aceasta descoperire, încât m-a dus la niste persoane care aveau legaturi cu lumea muzicala si, la vârsta de 7 ani, am început sa studiez la Scoala Centrala de Muzica din Moscova, probabil cea mai buna institutie de învatamânt. Sistemul este foarte simplu si foarte eficient: toate cursurile, atât cele de cultura generala, cât si cele de muzica se desfasoara în aceeasi cladire. Cred ca acest tip de sistem nu mai exista în alta tara.


De fapt avem acelasi sistem de învatamânt aici, în România. Exista multe similitudini între sistemul rus si cel românesc de predare a muzicii clasice.

Da, probabil ca în Europa de Est exista aceasta varianta, dar astfel de scoli nu exista în Europa de Vest, America sau Japonia.


Mai târziu în viata dvs. profesionala cea mai mare influenta a avut-o marea pianista Tatiana Nikolaieva. Care a fost relatia dvs. cu ea?

O stiam pe Tatiana Nikolaieva de foarte mic, aveam doar 8 ani. Prima mea profesoara a fost Tatiana Kestner, care m-a prezentat când eram abia în clasa a doua Tatianei Nikolaieva. Aceasta era cu 18 ani mai tânara decât Kestner, dar amândoua fusesera studente ale lui Alexander Goldenweiser - un mare profesor rus - si erau foarte bune prietene. Deci Nikolaieva ma stia de mic. Iar dupa studiul cu Kestner, am devenit studentul ei. Tatiana Nikolaieva preda la Conservatorul din Moscova, iar eu eram înca tânar si elev la Scoala Centrala de Muzica si cu toate astea mi-a devenit profesoara. Am lucrat cu ea timp de 9 ani, o perioada lunga. Am cântat împreuna multa muzica, am ascultat cu ea foarte multa muzica. Sigur, ea nu era foarte des prin Moscova, deoarece calatorea foarte mult, fiind unul dintre putinii artisti carora li se permitea sa mearga peste tot în lume. Deci nu ne puteam vedea zilnic, dar atunci când ne întâlneam îi cântam foarte mult si ascultam multa muzica împreuna.

Tatiana Nikolaieva a avut o mare influenta asupra mea, a fost o mare muziciana si un om de calitate. Era o persoana foarte calda, îsi amintea absolut totul de la examenele anuale (chiar si de la cele vechi de 5 ani!). Apetitul ei pentru muzica era extraordinar. Cineva a întrebat-o odata: "Cântati atât de mult, faceti parte din jurii la concursuri, ascultati concerte, recitaluri. Nu va obosesc si plictisesc toate astea?" Si ea a raspuns: "Nu înteleg cum cineva se poate plictisi de muzica". Era un exemplu pentru studentii ei, era foarte calda, foarte solara si pozitiva. Si chiar daca ceva îi displacea în muzica, în viata, ea nu împartasea aceste lucruri nimanui, vorbea numai în termeni pozitivi.


Stiu ca nu prea agreati ideea existentei unei scoli rusesti de pian, ci preferati sa vorbiti despre personalitatile artistice, despre muzicieni.

Nu resping neaparat aceasta idee. Doar ca, vedeti, eu m-am nascut si am crescut în Moscova. Rusia este foarte mare, iar Moscova este un megalopolis, asa ca nu pot avea o vedere din afara asupra pianisticii rusesti. Exista atât de multe influente, atât de multe personalitati si atât de multe scoli. Asa ca daca as locui în Franta sau în Germania, mi-ar fi mai usor sa vorbesc despre o scoala rusa de pian, pentru ca as putea privi din afara. Ceea ce e însa clar specific scolilor ruse de pian este educatia foarte riguroasa data copiilor si ideea de continuitate - pentru ca exista legaturi foarte strânse între Scoala Centrala de Muzica din Moscova, Conservatorul din Moscova si studiile post-universitare pe care le poti urma aici; esti pregatit, deci, ca muzician, de la vârsta de 7 ani pâna la 24 de ani. Este ceva foarte serios, fara goluri si salturi, se merge pe acelasi sistem educational pe tot acest parcurs. Cred ca asta înseamna scoala rusa de pian.

Sigur, explicatiile mele nu au nimic spiritual sau romantic în ele, sunt foarte la obiect. Iar din punct de vedere spiritual, ceea ce rusii însisi declara despre traditiile lor este faptul ca pianul trebuie sa fie un instrument foarte aproape de vocea umana si de aceea limbajul melodic este foarte important. Dar daca citesti anumite critici la adresa pianistilor rusi sau sovietici care au câstigat multe competitii importante, vei gasi opinii cu totul diferite, care spun ca scoala rusa e o fabrica de instrumentisti virtuozi, cu tehnica extraordinara. Cred însa ca aceste concluzii nu sunt atât de importante, pentru ca în muzica semnificative sunt personalitatile. Marii artisti sunt renumiti datorita talentului, spiritului si personalitatii lor. Este ceva ce tine de individualitate si nu are legatura directa cu o anumita scoala de interpretare.


Din câte am citit, pianistul dvs. preferat, chiar idolul dvs., am putea spune, este Arturo Benedetto Michelangeli. Ce anume ca fascineaza în interpretarile sale?

Nu stiu foarte multe lucruri despre el ca persoana. Dar în calitatea lui de muzician cred ca exista foarte multe aspecte deja celebre, cum ar fi profesionalismul si seriozitatea lui în studiul partiturilor, dar cred ca pot adauga înca ceva. Sa detaliez: exista un prim contact pe care îl ai cu muzica - atunci cînd vezi pentru prima data partitura, textul si sunt foarte multe lucruri pe care trebuie sa le faci pentru a face a lucrarea sa sune asa cum trebuie. E un lucru foarte dificil, aproape imposibil. Acesta e primul lucru pe care îl faci, dar al doilea ca importanta în crearea interpretarii. Exista alte straturi, mult mai adânci, care uneori nu tin nici macar de ideile logice ale compozitorului. Este foarte greu de exprimat în cuvinte continutul acestui al doilea sens muzical.

Pot doar sa spun ca exista pianisti mari, extraordinari, care nu au fost niciodata interesati sa descopere aceste profunzimi. Cunosc niste înregistrari foarte bune, care îmi plac foarte mult, ale lui Horowitz si Rubinstein, dar în care aceasta a doua semnificatie muzicala nu exista pentru ca nu i-a interesat. Pentru Michelangeli, însa, era ceva foarte real. Deci, probabil ca ceva ca un "memento mori" exista în toate abordarile lui Michelangeli, chiar si în piesele foarte amuzante. El a vazut aceasta conexiune cu viata si cu moartea, poate cu religia, ceva oricum foarte departe de lumea reala. În orice caz, e foarte dificil de explicat în cuvinte. Pur si simplu ador înregistrarile lui si probabil ca este unicul pianist la care nu se simte nici o diferenta între întregistrarile live si cele de studio. Este un lucru foarte straniu acesta. Au existat niste pianisti perfecti, dar întotdeauna în cazul lor pot sa fac diferenta dintre înregistrarile de studio si cele din concert. În cazul lui Michelangeli îmi plac ambele tipuri de înregistrari, lucru foarte ciudat pentru mine.


Poate acest lucru se explica prin faptul ca nu avea o legatura foarte puternica cu publicul. Nu-l interesa atât de mult publicul.

Cred ca avea o conexiune extrem de puternica cu muzica, mult mai puternica decât cea pe care o avea cu publicul. Da, aveti dreptate.


Dintre interpretii contemporani pe cine admirati cele mai mult?

Sunt foarte bucuros sa spun acest lucru în România: probabil ca cel mai mare pianist pe care l-am auzit în recitaluri si concerte este Radu Lupu. Am fost la doua sau trei concerte de-ale lui si consider ca este, probabil, cel mai important pianist pe care l-am auzit.


Stiu ca aveti o colaborare cu violonistul Vadim Repin.

Da, cântam împreuna destul de des. Din 2003 am sustinut destul de des recitaluri în multe tari împreuna. În Europa, în Japonia, în SUA. Si cu câteva luni în urma am cântat pentru prima data în Rusia, la Moscova.


Cu toate ca sunteti amândoi rusi...

Da, dar Vadim locuieste de mult timp în Occident; de fapt, n-a stat niciodata la Moscova. Este unul dintre cei mai mari violonisti pe care îi cunosc, o persoana foarte calda si draguta, un foarte bun prieten. Iar felul în care lucreaza este fascinant. Nu e niciodata pe pilot automat. Chiar daca piesa pe care o cântam este de mult stiuta, nu cânta niciodata automatic. Porneste întotdeauna de la zero, ceea ce e foarte dificil, dar rezultatul este mereu unul foarte viu.


Dragostea dvs. pentru Rahmaninov (Rahmaninov compozitorul, dar si pianistul) este deja de notorietate. Totusi, în România veti cânta Concertul nr. 4 de Beethoven. De ce ati ales aceasta partitura?

Cred ca propunerea de a cânta Beethoven a venit din partea orchestrei. Cânt foarte mult Rahmaninov, într-adevar, dar repertoriul meu cuprinde în jur de 50 de concerte cu orchestra. Iar cele de Rahmaninov sunt doar 5 (râde). Beethoven 4 este unul dintre preferatele mele, unul dintre cele mai iubite. Sunt foarte bucuros sa-l cânt. Sper sa pot cânta la Bucuresti si Rahmaninov, cândva.


Spuneati într-un interviu ca acest concert, al patrulea, este preferatul dvs. din cele de Beethoven. Credeti ca acest lucru se datoreaza faptului ca este cel mai interiorizat concert al compozitorului?

Nu stiu daca pot spune cu certitudine ca este favoritul meu, îmi plac toate concertele lui Beethoven. Dar, într-adevar, nr. 4 este foarte special. Este foarte special si pentru Beethoven. Pentru ca sa spunem ca exista doua stari componistice ale lui: una foarte activa, dramatica si alta în care prefera doar sa priveasca lumea fara sa faca ceva. În perioada componistica timpurie si de mijloc a lui Beethoven, latura activa era mult mai puternica decât cea a contemplatorului, dar Beethoven cel din partiturile târzii (de la op.90 încolo) era mult mai meditativ. Concertul nr. 4 este scris într-o perioada în care compozitorul era incredibil de activ, de dramatic si plin de conflicte - a scris atunci Simfonia "Eroica", sonata "Appassionata", chiar "Waldstein" - toate fiind muzici foarte dramatice si pline de actiune. Iar Concertul nr. 4 este foarte special în acest context, pentru ca aici aproape ca nu exista actiune, nu exista conflicte; nici macar despre foarte tragica parte a doua nu putem spune ca este conflictuala.

Poate ca se poate vorbi aici despre un conflict asemanator celor din tragediile grecesti, dar în nici un caz despre unele ca cele din Appassionata sau Concertul al treilea pentru pian. Aceasta stare în care Beethoven accepta lumea exterioara (mai ales în partea întâi si a treia a concertului), accepta frumusetea lumii si este convins de ea, este foarte rara la acest compozitor. Iata ceea ce face acest concert atât de special. Sigur, este si foarte frumos. Mai sunt astfel de lucrari în creatia lui - Concertul pentru vioara si poate Simfonia a sasea, dar trebuie sa spun, Concertul nr. 4 pentru pian îmi place cel mai mult dintre toate acestea.


Veti cânta alaturi de Orchestra Maggio Musicale Fiorentino si de dirijorul Cristian Mandeal. Cred ca sunteti la prima colaborare cu domnia sa.

Da, cu el voi cânta pentru prima data. Am auzit de el, dar nu am avut ocazia sa lucram împreuna pâna acum.


Care este, în opinia dvs., relatia ideala care ar trebui sa se stabileasca între solist, orchestra si dirijor în cadrul unui concert?

Idealul nu poate fi niciodata exprimat în cuvinte. Este ceva asemanator cu dragostea sau cu familia. Daca exista acel "ceva" între oameni, ei pot fi foarte diferiti ca personalitati. Nu cred ca e neaparat necesar sa existe o legatura directa între solist si dirijor. Trebuie sa se stabileasca o relatie în interiorul muzicii. Ei pot sta pe pozitii diferite, dar din aceste unghiuri diferite ei merg împreuna în directia muzicii si acolo se întâlnesc. Asa ca îmi pot imagina chiar si situatii în care nu exista un contact extraordinar între persoane, dar daca sunt muzicieni care respecta muzica, atunci se vor întâlni în muzica si aceasta va prinde viata.

Nu cred ca trebuie sa existe un raport de forte, cu cineva pe locul întâi si celelalte persoane mai putin importante. Mai ales ca cel de-al patrulea concert de Beethoven este si o simfonie, în acelasi timp, asa ca importanta este colaborarea. Sigur ca exista si câtiva dirijori cu care am cântat si cu care colaborez foarte usor: rusi ca Pletniov, cu care am lucrat des si multi altii. Dar nu e o conditie ca oamenii sa se cunoasca sau sa fie prieteni. Sigur ca e mai bine asa (râde).


Stiu sa adorati sa ascultati muzica si spuneti des ca regretati ca nu mai aveti timpul necesar pe care sa-l dedicati acestor momente. As vrea sa va întreb ce discuri, ce înregistrari ati adus cu dvs. la Bucuresti?

Ce întrebare ciudata. Am cu mine un disc cu muzica pentru viola de Brahms, niste transcriptii, Misa în do minor de Mozart, apoi un disc cu Misha Maiski - care cânta la violoncel prima sonata pentru vioara de Brahms. Toate sunt discuri pe care lumea mi le ofera când sunt plecat si ne întâlnim pe drum. Cred ca am si un disc cu Michelangeli cântând Ravel si Cvintete de coarde de Mozart. Dar de fiecare data iau altceva cu mine, deci nu poate fi vazut ca un semn.


Cu multi ani în urma ati suferit un grav accident, care v-a adus în imposibilitatea de a studia câteva luni de zile. Dar dupa jumatate de an v-ati propus si ati reusit sa câstigati Concursul "Ceaikovski". Sunteti, deci, un om care iubeste provocarile. Care este urmatoare provocare muzicala?

Stiti, de-a lungul timpului am cunoscut oameni care au fost într-adevar provocati de soarta, am vazut oameni care au trecut prin momente foarte dificile, oameni care au pierdut persoane dragi, iar unul dintre prietenii mei este acum paralizat, este într-un scaun cu rotile, asa ca nu voi vorbi niciodata despre momentele mele grele. Sigur ca exista si momente bune, dar si unele dificile.

Provocarea mea muzicala vine acum, în aceasta stagiune, pentru ca sustin recitaluri în mai multe orase din lume în care cânt muzica noua pentru mine - muzica spaniola, mult Granados si Albeniz (absolut nou pentru mine). Asa ca pare o provocare. Sigur, în fiecare stagiune cânt ceva nou, întotdeauna aduc ceva nou în recitalurile mele si îmi îmbogatesc repertoriul concertistic. Fiecare an aduce, deci, noi provocari. Daca ai 18 ani, ai nevoie de aproximativ o saptamâna ca sa înveti un concert nou si poti cânta linistit, fara emotii, partitura respectiva. Mai târziu, devine din ce în ce mai dificil. În aceasta stagiune voi cânta Concertul nr. 3 de Beethoven si Concertul de Grieg, concerte pe care le-am cântat putin în urma cu 15 ani, deci foarte de demult, asa încât sunt practic partituri noi. Mai am în plan sa înregistrez un CD, dar nu sunt înca sigur daca o voi face sau nu.


Nu sunteti hotarât în privinta programului sau din alt punct de vedere?

S-ar putea sa cânt Chopin, dar nu sunt înca sigur.


Deci nu vreti sa dezvaluiti mai mult de atât, am înteles. O ultima întrebare: Am citit aproape în fiecare interviu pe care l-ati oferit ca sunteti de parere ca ati fost predestinat sa deveniti pianist.

Nu e chiar asa. Am spus doar ca nu a fost o decizie. Pentru ca foarte multi oameni ma întreaba la ce vârsta am decis sa devin pianist. Iar eu nu am hotarât niciodata sa devin pianist. Nu e o decizie. Dar nu sunt 100% sigur ca am fost predestinat sa fiu pianist. Probabil ca trebuie sa fiu undeva în lumea muzicala. Sper. Cunosc multi oameni care au o conditie fizica mai bun decât a mea, mâini mai bune...A fost ceva care s-a întâmplat. Am devenit pianist înainte de a ma putea gândi care e profesia mea, care e destinul meu. Dar daca e predestinat...e probabil prea mult spus.


Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu